Silvesterlauf

Peste 16000 de oameni s-au înscris la ediţia 2008 a Silvesterlauf, „crosul revelionului” organizat pe la mijlocul lui decembrie, ediţia 32. Eu m-am înscris la categoria „run for fun”, cea mai scurtă, de 4.3 km, crezând că acolo s-o fi înscris şi C., datorită căreia particip şi eu. Doar’ n-o fi nebună, să fugă mai mult, mă gândeam. Ei bine, C. se înscrisese la categoria „happy runners”, de 8.6 km. Dublu, adică.
„Tu chiar vrei să fugi 8km?” (credeam că e o greşeală).
„Da.”
Ca să aflu ulterior că pentru C. distanţa nu e astronomică, dat fiind că fuge câte 7 km pe lângă lac, săptămânal. Respect.
Aşa că… am upgradat şi eu, doar’ n-o să fug singur, bezmetec.

M-am dus să-mi iau numărul, ieri. Şi un cip, care arată timpul (…nnu eram sigur că vreau să ştiu, da’ mă rog).
„Sunteţi ceh?” m-a întrebat, din senin, tanti de la numere. Cu o privire probabil bovină şi o voce pierdută – „nu”. (şi în gând: DE CE mă întreabă toată lumea dacă-s de etnie slavă?? rus, de cele mai multe ori, polonez, acum ceh… oare aşa accent grosier am? aşa se vede treaba…)

Dau să plec, văd un afiş – „test de grăsime, gratis”. Ia să vedem. Mă duc, o tanti îmi zice să ţin un aparat ca o consolă de playstation în mâinile întinse în faţă, drept, ca un volan, cu degetele nuştiucum (scenă de „camera ascunsă”), şi – pac, 23.8% grăsime în corp.

„Numa’ 23%?” eu, în spirit de glumă.
„Eeei, nu-i puţin deloc”, ea, serioasă. „De câte ori pe săptămână vă antrenaţi?”
„…mă antrenez?”
„Adică, de câte ori faceţi sport?”
„Deloc.”
Ochii mari. „Hmm. Ce mâncaţi dimineaţa?”
„Ăă… câteodată, ceva brioşă”.
„Albă, nu?”
„Da, că alea negre nu-s bune.”
„Mhm. Şi beţi ceva?
„Lapte”.
„Ooo, nu…”
„Păi cum nu, că-i sănătos! Calciu, alea-alea.”
„Nu… e omogenizat, tot calciul se distruge… laptele nu e bun pentru oameni. La prânz ce mâncaţi?”
„Mâncare gătită.”
„De cantină?”
„Ddda, oarecum”.
„Şi seara?”
„Ce se nimereşte”.
„Mhm. Şi vreţi să participaţi la cros mâine?”
„Da.” (răspicat)
„Aşa nepregătit?”
„Da.”
„Tsss… noi am avea o soluţie pentru un trai mai sănătos, vă interesează?”
„Dacă-i musai, cu plăcare.” (am simţit că aici începe partea comercială, dar – cât timp discuţia e moka…)

Şi mi-a povestit despre produsele lor, despre nevoile organismului, despre alimente… la un moment dat mi-am dat seama ce scrie pe hainele lor – „herbalife”. Tot la un moment dat am conştientizat, a propos de „greutatea ideală”, că tanti cu care vorbeam era plinuţă bine. Mi-au luat emailul şi telefonul, să-mi trimită alte informaţii.
Eu, în gândul meu, „cât timp e moka”…

Şi a venit ora fugii. Am cercetat netul azi, să văd ce să mănânc, cu ce să mă îmbrac, cum se face asta cu fuga, în general. De mâncat carbohidraţi, adică pâine, paste, cu câteva ore înainte de cursă. De hidratat, băut apă la intervale regulate. Am început să beau, dar apoi am uitat, şi cu vreo oră înainte de cursă am dat pe gât o sticlă de gatorade, care în gât mi-a rămas, gustul. Mă rog, de ţinut minte. În rest, regulamentar, făcut tortellini, cu pâine şi un pic de brânză. Zicea şi să nu mănânci condimentat cu o seară înatine… prea târziu.

Îmbrăcarea, în straturi. de preferat material sintetic care „respiră”, să iasă transpiraţia dar să nu intre frigul, şi ceva „fleece”. Zis şi făcut, cu ce-am găsit prin casă.

Acum, doar să mă ţină horganismul.

C. e utilată cu toată tehnologia necesară, de la îmbrăcăminte la ceas monitorizator. Şi am luat-o la fugă… înceeet… eram pe la jum’atea plutonului, iar ţelul meu final în gând a fost să nu ajungem ultimii. Probabil C. ar fi putut termina cu mult înaintea mea, dar a stat după mine, din gentileţe.

Mie fuga de unul singur îmi repugnă pe motiv de chin fără rost + plictiseală – mai bine joc ceva în timpul ăla. Dar tre’ să recunosc că fuga împreună cu alţi 2000 de oameni (câţi s-au înscris la categoria noastră) are farmecul ei.

Se întâmplă şi introspecţii biofiziologice interesante. Organismului îi ia o vreme să se adapteze la noua „stare”, de efort. Apoi încep să cedeze primele puncte slabe – aşa îţi dai seama unde e neunsă maşinăria. Un junghi la omoplat zice „eşti cam încordat”, de exemplu… şi tot aşa. Dacă nu o iei prea repede să te sufoci, ai şanse ca organismul să se obişnuiască destul de bine, dpdv suflu. Şi atunci poţi observa destul de precis cum energia vine în „valuri” – ai momente când intri în „zonă” şi simţi că poţi fugi mult mai repede şi mult, urmate (la mine la foarte scurt timp) de momente în care nu-ţi doreşti decât să te opreşti.

Cursa a avut 4 ture a câte aprox. 2km. Prima, de „încălzire”. A doua, aşa şi-aşa. Când am început a treia tură, am văzut cum unii deja o coteau spre linia de sosire!! ne depăşiseră cu un tur! Şi ca şi când asta nu era de ajuns lovitură psihologică, pe la km 5 s-au adâncit îndoielile cu privire la terminarea cursei – genunchii s-au răzvrătit. Meniscii, mai precis. Chiar eram curios cât rezistă. Ei bine, cam 5 km. După care parcursul a devenit tot mai chinuitor. Culmea, mai uşor îmi era la urcările în pantă. Fugeam tot mai greu, încercând să scutesc cât mai mult din greutatea care-i apăsa, şi cât mai mult din flexarea lor, la care protestau. Din când în când, mă mai uitam în spate – mai erau destui care să ne depăşească. Vorbele schimbate cu C. s-au împuţinat până la lungi absenţe – făceam economie de suflu. Şi dă-i înainte, mai cu capul în pământ, mai cu pas şovăielnic.

Din fericire, un grup de suporteri era plasat strategic, la ultima pantă. Şi într-adevăr, ce îmi spusese J. odată, demult, că la maraton oamenii de pe margine îţi dau putere, e adevărat. Pe tronsonul ăla unde oamenii ne încurajau mai zgomotos, uiţi de durerea de genunchi, uiţi de tot, îţi vine s-o iei la fugă, pentru ei. Îţi transmit energia lor, e un fenomen extraodinar, dacă stai să te gândeşti, şi l-am simţit şi eu. După ce am trecut de ei, reversul medaliei: sleitura de puteri parcă şi mai accentuată. Şi de la ultima pantă până la sosire, mai era.

Dar, târâş-grăpiş, încet-încet, am ajuns. Iar pe ultima sută de metri, erau din nou spectatori care băteau ritmic în panourile care delimitau culoarul – din nou am luat-o la fugă, cu ultimele puteri, în ciuda genunchilor. Pentru că nu red bull îţi dă aripi, oamenii îţi dau. Chiar îţi dau.

Până la urmă am ratat premiul 1 din coadă, căci în urma noastră au venit destui gioagări (între care şi o vedetă tv pe care am recunoscut-o întâmplător, a terminat chiar după noi (poate de-aia ne tot pozau ăia pe margine, şi eu care credeam că din cauză că ce tare fugim :D).

Concluzii – fugitul poate fi fain în combinaţia „cu prieteni, în mulţime”. Dacă n-ar fi fost C., n-aş fi avut atâta răbdare şi disciplină, iar dacă n-ar fi fost mulţimea şi suporterii, n-aş fi avut atâta energie. De asemenea, cu genunţii ăştia în pioneze, cam adio visul maratonului. Măcar, ştim o treabă.

Reclame

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s