I-am zis lui Jane – „Jane, du-mă undeva central.” „La cazinou e bine?” „E bine.” Şi m-a dus la cazinou, pe care l-am văzut cum am ieşit din parcarea suptterană, era în fundu’ grădinii.

Apropiindu-mă, l-am văzut şi pe domnul foarte serios cu o turturică pe cap –

nu ştiu cine e, nu m-am uitat, dar părea pătruns de importanţă, spre deosebire de doamna cu freză de palmier, mult mai relaxată.

Apropierea de clădire a prilejuit diverse poze cu fântâni,

dar ce mi-a plăcut cel mai mult a fost această oglindă convexă (sau concavă, depinde cum priveşti), instalată chiar în faţa clădirii,

care mi s-a părut o idee jenială.

Lângă casino erau desigur diverse maşini interesante

dar mai mult decât maşinile mi-au atras atenţia oamenii care atârnau de gardul din faţa clădirii,

carele abia după câteva momente de studiu am înţeles că aşteptau să vină bogătanii, să lase maşinile lucsoase pe seama valeţilor şi să intre la cazinou să joace. Prezenţa şi activitatea atârnacilor de gard mi s-a părut penibilă, dar am stat şi eu puţin cu ei, şi făcând pe paparazzul am făcut această poză acestor 2 doamne care intrau la joc.

Apoi am văzut un grup de turişti îngrămădindu-se la o uşă, şi m-am îngrămădit şi eu, dar portarul mi-a făcut semn foarte categoric că în pantaloni scurţi n-am ce căuta înăuntru. M-a enervat, dar nu eram singurul respins cu autoritate. Am înţeles că programul de vizite era până la 8, şi trecuse ora, aşa că am apucat doar să fac această poză,

după care am fost uşuit cu insistenţă. ”Ba pe-a mamei dvs.”, le-am zis în gând.

Dacă tot eram în faţă, m-am întors şi le-am făcut poze la atârnaci

şi cafenelei De Paris

despre care am aflat abia a treia zi că aş fi putut consuma o îngheţată excepţională. Aviz amatorilor.

Edificat cu cazinoul,

am luat-o pe lângă el în jos spre port.

Arhitectura – înghesuită, dar nu mi s-a părut deosebit de glamuroasă,

mult gri şi mult bej.

Pe drum am văzut semnul că Turul Franţei a trecut pe-aici, dar nu ştiam dacă anul ăsta sau în alt an.

Ulterior am aflat că aici a fost etapa de deschidere anul ăsta, nu cu mult timp în urmă.

Mi-am continuat drumul spre bărci,

încercând să înţeleg stilul de viaţă al acestor oameni – adică vii cu maşina, o laşi în port,

te sui în barcă şi valea. Cool.

Aspirând spre înălţimi precum acest domn

am decis să urc pe dealul din spatele lui să văd panorama de seară de acolo. L-am lăsat aşadar pe bătrânul pilot de formula 1 sub copac

şi am pus sindromul king kong la treabă, trebuie văzut oraşul de sus. Zis şi făcut.

Am dat apoi o tură prin oraşul vechi, care este mic dar fermecător,

habar n-aveam că e plin de străzi înguste

cu terase pitoreşt.

Până am ajuns la palatul princiar

a început să se lase seara, să se aprindă luminile,

iar peisajul a început să capete alt aer, atât dincoace

cât şi dincolo

de palatul princiar.

Lângă care palat am nimerit lângă un grup de turişti

INCREDIBIL DE GĂLĂGIOŞI. Îmi venea să strig, brusc, ca Elmer Fudd: Q U I E T ! ! !

N-am strigat. I-am lăsat şi am continuat periplul pe alte străduţse

cu diverse feluri de bolţi,

familii aflate la plimbare,

şi pieţe cu terase la poale de biserici

spectaculos luminate.

Până am ajuns înapoi la palat

noaptea se lăsase deja peste oraş,

aşa că am luat-o în jos pe această stradă

continuînd să fac poze în neştire.

După ce am trecut de fereastră

am auzit bubuituri, şi în depărtare într-adevăr puşcau artificii. Probabil la un chef.

După o scurtă rătăcire în noapte pe la marginea dealului,

am ajuns în sfârşit jos, unde clubbingul în aer liber era deja în toi.

Am intrat şi eu într-un club din ăsta şi am dansat până în zori.

Ei, am intrat. N-am intrat, m-am dus mai încolo la o terasă unde am mâncat una din ultimele salate cu roşii şi mozzarella, care era oricum ultima chestie de mâncare disponibilă, bună de altfel, mai ales în combinaţie cu peisajul.

Apoi m-am dus jos la bărci, unde am şest o vreme pe pietrele de dincolo de dig, încercând să prind nuanţele reflexiilor (reflecţiilor?) din apă.

După ce a trecut prin spatele meu un grup destul de numeros de turişti români care mergeau la cazinou, m-am rupt şi eu de peisaj şi am urcat, aruncând o ultimă privire spre port.

Am ajuns la cazinou la timp pentru a-i „prinde” pe jucători ieşind, desigur aşteptaţi de alţi atârnaci.

Cardul era pe terminate, aşa că ultimele poze au fost dedicate oglinzii rotunde,

cu cazinoul în spate.

Bonne nuit, Monte Carlo. Sau, mă rog, distracţie plăcută în continuare, că haiul era abia la început. Aş mai fi atârnat şi eu prin port, deşi era 1 noaptea, dar de dragul zilei următoare m-am dus la somn.