Habana babana. Prima seară

29 Decembrie 2009

Plecat din Paris la 1 jum’ate, am ajuns în aeroportul José Martí din La Habana pe la 6 ora locală, 12 noaptea ora Parisului, 1 noaptea ora României, după vreo 12 ore de zbor. Bagajele curgeau pe 2 benzi pentru acelaşi zbor, lucru de care mi-am dat seama abia după o vreme, şi am fugit repede la banda cealaltă, să văd dacă rucsacul meu nu apăruse deja acolo în timp ce eu aşteptam dincoace. Până la urmă tot la prima bandă la care am stat a venit, după aproape o oră.

Prioritatea unu, schimbatul banilor. Sunt 2 ghişee, cu coadă lungă, mă aşez la una dintre ele şi schimb cam 2/3 din euroii scoşi cu emoţii în escala de la Paris în cuban pesos.

Cuba are 2 monede: peso-ul cubanez, sau „moneda nacional”, prescurtat „CUP” (CUban Peso), şi peso-ul convertibil, prescurtat CUC (CUban Convertible peso). CUPii sunt pentru localnici, CUCii pentru străini. 1 CUC = 24 CUP = aprox 1 USD. Citisem că e bine să duci euro, franci sau alte monede, că la schimbul dolarilor se percepe un comision în plus, de 10%. Cum, aveam să aflu, se întâmplă la orice tranzacţie cu cardul (în rarele cazuri când funcţionează), pentru că toate tranzacţiile în alte valute se trec printr-un cont în dolari. De ce, exact, îmi scapă. Oricum, ideea e – luaţi cash la voi. Euroi.

Banii schimbaţi au intrat împreună cu cardurile în portmoneul interior legat de curea (de data asta nu l-am mai uitat acasă), iar o sumă mică împreună cu ceva carduri de magazine au rămas în portofel. A. îmi zisese să încerc să fac rezervare la autobuz, si mi-a dat prin cap să întreb la informaţii, de unde luasem harta cu 5 pesoşi (costa 4, dar nu a schiţat nici un gest să-mi dea rest) dacă e vreun birou Viazul în aeroport. Era. Mă duc, aştept un pic, şi apare o tanti funcţionară, exact ca o funcţionară la transporturi în România, varianta „mai cumsecade” – „între 2 vârste”, nici grasă dar nici slabă, păr cârlionţat scurt cu ceva şuviţe, uniformă bleu marin, ochelari. O rog de rezervare – zice că nu se poate. Se uită pe nişte caiete, „e plin, e decembrie, greu.” Mă tot frământ – A. îmi zisese că ei au făcut rost de bilete dând şpagă vânzătoarei de la bilete. Dar nu ştiu cum să pun problema. Am banii în mână, îi tot flutur, degeaba. Se îndură probabil de privirea mea disperată, sună la o colegă, întreabă, „câte locuri”, vine întrebarea, „un singur loc”, zice, aştept cu speranţă… nimic. Zice „să mergi mâine dimineaţă la casa de bilete, poate renunţă cineva, altă şansă nu e. E greu în decembrie în Cuba.”
„Mulţumesc.” Plec, resemnat. Nu ştiu să dau şpagă…

Afară aşteaptă taxiuri. Întreb cât e până la hotel Deauville – 25 CUC. La informaţii îmi zisese că tariful să nu fie mai mult de 25 de cuci, aşa că îl iau. Un Peugeot „normal”, destul de „civilizat”. Taximetristul mă întreabă de unde snt, şi apoi zice că snt primul turist român. Conversaţia curge mai şontâc, în spaniolă, dar merge. Îmi spune că Cuba e o ţară „foarte complicată”… îi zic că şi ţara mea e complicată. Mă întreabă cum e în România „după”. Mă tem să fac vreo afirmaţie categorică, citisem că sunt „informatori”, şi mă gândeam că oamenii care vin des în contact cu străinii… aşa că zic „diferit”. Că contraste mai mari, pe de o parte libertate mai multă, pe de alta inegalitate, sărăcie. Nu comentează. Îmi dă câteva sfaturi – îmi spune despre cele 2 monede, atenţie că unii vor să schimbe pe stradă, să nu mă bag, alţii vor să-mi dea monede cu capul lui Che Guevara – de obicei snt false, să nu umblu singur noaptea în Habana Vieja, şi să nu cumpăr produse de pe stradă, s-ar putea să am probleme. Totdeauna din magazinele „oficiale”.

Îl întreb cum pot ajunge la Trinidad – îmi zice cu Viazul, îl întreb dacă cu Astro se poate, zice – nu, Astro e „solo por los cubanos”, doar pentru cubanezi. Pe wikitravel în aeroport în Paris citisem chinuit pe telefon că firma Astro are şi ea autobuze care acoperă ţara chiar mai bine, şi dacă te dai student poţi încerca să mergi cu ei. Mda. În taxiu îmi vine ideea să-i fi spus doamnei de la rezervări să facă o pre-rezervare pe numele meu, în caz că renunţă cineva, să-i fi plătit acum, urmând să pierd banii dacă se renunţă (şi să-i rămână ei şpaga). Măcar ar fi fost ceva, un pai de are să mă agăţ, un document de arătat mâine la ghişeu. Dar ideea (nu ştiu dacă ar fi funcţionat) mi-a venit, evident, când nu mai era loc de întors.

Ajungem la hotel Deauville, singurul la care găsisem posibilitatea să fac rezervare pe Opodo. Făcusem cu 64 de euro, dar apoi am descoperit că era pentru 29 ianuarie. Pentru 29 decembrie a fost 84 de euro, dar am strns din dinţi şi am făcut – am preferat să fiu la o „instituţie” cu şanse de vorbit engleză în prima seară. Pe hârtie scria 3 stele, central, am zis hai să ajung şi-apoi vedem.

Taximetristul îmi mai spune o dată să fiu atent, şi intru. Recepţionista rotundă şi neagră e simpatică, şi rămâne cel mai simpatic lucru din hotel. Calitatea camerei e cam ca una de 2 stele „obosite” de la noi, din trecut şi pe alocuri şi de azi:

Mirosea a igrasie, iar canapeaua era destul de murdară.

Astea le-am aflat din a doua încercare cu rucscaul în spate prin lift şi scări, că a trebuit să mă întorc la recepţie deoarece nu mergea cartela-cheie.

Nu aveam de ce sta în cameră, în plus mă trăgea aţa spre tradiţionala plimbare de luat pulsul oraşului. Aşa că am coborât şi am întrebat dacă e în regulă să fac o plimbare prin zonă. Da, nu snt probleme. Hotelul e foarte aproape de începutul Havanei Vechi, cartier care ştiu că nu e recomandat noaptea. Aşa că hotărăsc să fac doar câţiva paşi pe faleza pustie din faţa hotelului. Pustie atât pentru că e noapte, cât şi pentru că valurile ajung până pe trotuar, pe alocuri. Aducând un miros de alge la limita neplăcutului care-mi aduce aminte de marea de acasă, când nu e tocmai curată. Hotelul „meu” e cea mai înaltă clădire din zonă, în ambele direcţii urmează un şir de case, cu faţade renovate pe sărite. N-am luat decât camera mică cu mine, şi ea nu prea vede noaptea, aşa că pozele n-au prea ieşit. Orientativ, arată cam aşa:

Observaţi casa profund dărăpănată din stânga, în timp ce celelalte arată binişor.

Am mers pe acel trotuar ud în direcţie opusă celei din poză, nu prea mult, şi chiar când mă gândeam oare cât să mai merg până să mă întorc, că începea o zonă mai puţin luminată, văd o siluetă mică pe aceeaşi parte. O ignor, mă apropii şi dau să trec de ea, sărind peste o baltă, când văd că se mişcă în aceeaşi direcţie – deci vrea să vorbească cu mine. E o fată, mică şi bronzată, care mă ia de braţ împăciuitoare: „nu te grăbi, stai un pic, no broblem.” (probabil aveam o faţă speriată, încercând să înaintez) „where you from?” – de unde eşti?
„Rumania”, vine răspunsul prompt (citisem pe wikitravel cum englezul care scria recomanda să te dai drept cetăţean al unei ţări „în dezvoltare” – el încerca cu Rusia, eu nu aveam nevoie să improvizez). ”
„English?”
„mmmm, poquito” şi fac un semn din mână a „nu prea” (iată cum a fi român e un lux – poţi pretinde că nu ştii nici o limbă de circulaţie)
„Espanol?”
„mmmm”, acelaşi gest din mână.
„Vrei să mergem împreună la un bar?” – şi îmi arată barul de peste drum.
„Nu.”
„Ei, haaide, tu şi cu mine, nu vrei, drink?”
„Nu.” (cu mâinile cramponate în buzunare, strângând camera foto şi respectiv portofelul)
„Chica, foki-foki?”
„No, gracias.”
„Come on, foki-fooki…”
şi se uită la mine din cap până-n picioare, cumva mirată că de ce nu vreau.
„No, gracias.” Mai mult nu snt în stare să zic, concentrat fiind pe buzunare, dar reuşesc să mă desprind din strânsoare fără s-o bruschez (m-a lăsat, a văzut că nu-i rost), şi fac hotărât cale-ntoarsă.

Gata cu plimbarea, am luat suficient puls de oraş. E vreo 9 jumate seara, mă duc la restaurantul destul de ponosit unde mănânc o supă minestrone, cu gust ok, şi apoi, înainte de culcare, fuga la etajul 13 să fac nişte poze la oraş (ajunsesem acolo din prima, că uitasem la ce etaj zisese recepţionista şi m-am dus la 13 în loc de 3, şi am văzut că e o fereastră cu privelişte). Ăsta e interiorul, cu cupola capitoliului,

(ca de obicei, clic pe poze pentru mărire, mai ales pe cele lungi, că se fac de umplu ecranu’, înapoi se merge cu tasta „esc”)

iar asta e faleza Malecón de pe care tocmai mă întorsesem, cam incomod pozată şi cropată

Şi gata, duş şi la somn. Mâine trezirea la 5, la 6 să fiu la staţia de autobuz, în încercarea de a fi printre primii la coadă la bilete. Dacă nu pot să mă sui în autobuz nu e bine, că pierd joncţiunea cu ceilalţi în Trinidad. Adorm cu gândul la o coadă imensă care mă va aştepta mâine dimineaţă, şi la cum oare voi reuşi să dau şpagă.

Reclame

5 gânduri despre “Habana babana. Prima seară

  1. super tare asta cu foki-foki…am inceput sa citesc periplul si deja sunt fascinata…imi aduce aminte de escapada din thailanda cea reala nu turistica…gata ma duc sa citesc in continuare

    Apreciază

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s