La 8, băiatul s-a înfiinţat punctual la întâlnire. Din păcate, vremea n-a ţinut cu noi, era înnorat zdravăn. Am plecat totuşi, sperând să nu plouă.

„Speranţa nu e o strategie”, zicea un gânditor contemporan american. Ploaia a început încă înainte să ieşim din oraş. Băiatul care ne conducea era student la educaţe fizică, şi era îmbrăcat după ultima modă occidentală, cu blugi lăsaţi treisferturi, adidaşi roşii foarte curaţi şi un mountain bike în stare bună. A fost un pic dezamăgit când i-am zis că nu mergem călare şi vrem doar la ferma de trestie de zahăr, nu şi de tutun, dar n-a avut încotro. Am mers ce-am mers, povestind una-alta, când la scurt timp după ce am ieşit din oraş ne-am întâlnit cu un călăreţ. Băiatul ne-a zis că e prietenul lui şi el ne va conduce mai departe, că el trebuie să se întoarcă la cursuri. Ok… Am luat-o pe urma călăreţului,

care curând şi-a lăsat calul la un adăpost şi-a pornit cu noi prin tufe, pe un drum de ţară care a devenit tot mai alunecos. L-am întrebat pe băiatul îmbrăcat ca un cauboi din filme, doar cu cuţit în loc de pistol (să fi avut vreo 18 ani), cu ce se ocupă. E agricultor, are o fermă de tutun (probabil el era cu tutunul), ceva animale, şi îl ajută pe băiatu cu bicicleta când are cursuri, conducând turiştii. Producţia de tutun o vinde 90% statului, iar din ce rămâne îşi fac ţigări pentru propriul consum. Zice că majoritatea fermierilor vând la negru, dar ei nu, că le fumează pe toate. El mai puţin, da’ ta’-su, cică şi 10-15 pe zi. Şi toată familia – are mulţi fraţi şi unchi, locuiesc toţi grupaţi în apropiere.

Ajungem la locul faptei. Deja pe drum ne-am dat seama că e ţeapă gen cei de lângă ferma Robaina, da’ de data asta nu mai aveam loc, şi chef, de întors. Casa era în fundul grădinii,

dar pe noi ne-a dus într-un fel de foişor, unde am aşteptat să-l cheme pe fermier. După 5 minute s-a întors – fermierul nu e acasă, dar vine doamna. Între timp, omul nostru (din păcate nu mai ştiu cum îl cheamă, foarte rar reţin numele spuse o singură dată), după ce a vorbit ceva la telefonul lui mobil motorola razr ultimul tip (!!) s-a apucat să bătucească nişte tulpini de trestie de zahăr – acum am văzut şi eu pentru prima dată cum arată.

Între timp, ploaia se înteţise, iar valea arăta cu totul altfel faţă de cum o lăsaserăm aseară.

Până a venit doamna, turna cu găleata.

Doamna a încercat să mişte un aparat foarte ciudat aflat pe perete, care a bâzâit sonor şi a scos scântei cum l-a atins – aşa ne-am dat seama că e comutatorul de curent electric.

I-a spus băiatului că trebuie făcut nuştiuce, băiatul s-a dus, s-a întors, şi cu o opinteală, doamna a pornit aparatul, în ciuda scânteilor. Aparatul arăta aşa,

iar băiatul a adus tulpinile şi le-a introdus prins stânga, de au ieşit prin dreapta. Pe la deschizătura de jos curgea sucul.

N. ne-a zis acum ani de zile că cel mai periculos lucru pe care-l putem bea în India e sucul de trestie de zahăr, că nu e igienic, conţine o grămadă de microorganisme gata de atac pentru a provoca spreadshit. Mi-am adus aminte de vorbele lui când doamna ne-a oferit câte un pomelo de suc. Pomelo e un fel de grapefruit mai mare, în care a pus sucul, ca să-i mai ia din dulceaţă. Asta e bine, m-am gândit, că sucul de pomelo are acid, poate mai killăreşte din micii duşmani. Cu toate astea, am băut doar vreo 2 guri – mi-am zis că n-are rost să risc.

Doamna ne-a mai oferit ţigări şi cafea cubaneză, pe care le-am refuzat politicoşi. Până la urmă A. a luat o pungă de cafea cu 5 cuci, mirosea frumos. Apoi, după o privire îngrijorată la ploaia care nu se mai oprea, am luat-o din nou la picior, pe drumul alunecos, şi, cu pantalonii maro până la genunchi, ne-am întors, uzi şi lămuriţi: până la urmă, o ţeapă din asta trebuia luată.