Mi-a zis T. să iau bateria în casă peste iarnă, dar nu m-am conformat – nu ştiu să scot baterii din maşini. La insistenţe am fost acu vreo 3 săptămâni să văd dacă mai porneşte (toată iarna a stat afară în faţa blocului), a pornit. Acum 2 săptămâni când am vrut să-i culeg pe A. & A., n-a mai pornit. A dat senzaţia că porneşte, m-am lăsat păcălit şi n-am apăsat acceleraţia, dar… n-a pornit, şi apoi bateria a scăzut văzând cu ochii.

Aşa am lăsat-o o săptămână. După o trezire târzie sâmbătă, am coborât să duc rufele la spălat, şi am zis hai să văd dacă e cineva la serviceul de peste drum. Era, şi nenea a zis că-mi dă curent. Mi-a dat, a pornit, dar a zis că să merg cel puţin juma de oră cu ea, altfel se descarcă. Hmm. Eram în trening. Unde să mă duc? Scot atlasul, mă uit… şi îmi vine ideea – am o colegă din Zofingen, şi n-am fost niciodată. Acum e momentul. Dar să plec fără aparatul de fotografiat… nu se poate. Duc maşina în faţa blocului, o las pornită, fug, iau aparatul de fotografiat, mă întorc (nu faceţi asta acasă), dau în spate şi ies. La ieşire, un vecin solid cu păr mai lung pe ceafă şi faţă de boxer la pensie se răsteşte că de ce întorc, că stric iarba şi florile, să fac bine ies cu spatele. Îi zic că nu snt aşa şofer bun ca el şi mi-e frică să dau cu spatele când ies în stradă. Dă a lehamite din mână, eu îl înjur în gând, şi astfel plec la drum.

Nu cred că snt foarte mulţi turişti români care au călcat prin Zofingen, orăşel cunoscut (pentru cei puţini care au auzit de el) mai ales că e la o mare interesecţie de autostrăzi. Dar fata asta zisee că are un centru vechi frumos, aşa că am zis hai să vedem. Jane, trezită din hibernare, m-a dus frumos până acolo, am parcat, lăsat maşina pornită (nu faceţi asta acasă) şi m-am dus după colţ să fac vreo 2 poze. Într-adevăr, e cochet. Ăştia au un fel de Sighişoară, sau hai să zicem Mediaş, după fiecare colţ de autostradă.

Când să plec, hopa, iese soarele, aşa că m-am întors pe „strada principală” să mai fac o poză şi cu soarele,

şi apoi m-am suit în maşină şi în loc să mă întorc pe drumul cu copaci frumos aliniaţi am luat-o spre centru, să văd până unde mă lasă. Am oprit pe margine să fac o poză, şi din greşeală am oprit motorul, fix la poza asta.

După o secundă de panică, i-am dat din nou cheie, a pornit. Uff.
Drumul m-a lăsat până în piaţa centrală, unde am parcat din nou, lăsat maşina pornită şi făcut o tură. De data asta a fost mai „safe”, că vedeam maşina tot timpul.

După care am mai oprit o singură dată, pentru a poza un fel de Strada Sforii, care la ei se numeşte „străduţa latină”,

şi gata, bateria încărcata.