„Cu ce echipă ţii?”
(măcar bine că nu m-a întrebat, ca restul de 90% din populaţie, dacă „snteţi şi voi la mondiale?”) „N-am o favorită… de obicei ţin cu echipele ‘mici’.”
„Da, aşa credeam şi eu.”
(mă-ntreb de ce credea aşa – chiar o să pun întrebarea, e interesant) „Iar dacă joacă frumos, cu atât mai bine.”
„Deci şi cu Germania… (zâmbet larg)”.
„Ăăă… Germania nu prea se califică la ‘echipe mici'” (zâmbet oarecum încurcat).
„NU, NU, ŞI NICI SIMPATICI NU-S, CU GURA AIA A LOR MARE”, intervine un elveţian cu… gura mare. „ERAM LA BERLIN DUPĂ MECIUL CU AUSTRALIA – BĂI FRATE, N-AVEŢI NICI O REŢINERE – GATA, VĂ ŞI DECLARAŢI CAMPIONI MONDIALI, NU ALTA! Ce mă enervaţi.”
„Ei, (S. cu voce scăzută, dar totuşi să se audă) nici pesimişti ca voi, care ‘vai de mine luăm bătaie’ înainte de fiecare meci.”
„…”
„Cea mai tare fază – după 4-0 cu Australia, ştii cum a sintetizat comentatorul elveţian? ‘Pe alocuri chiar n-au jucat rău deloc’.”
:D

…

R: „Mă bucur pentru Germania, dar nu pot să mă manifest prea tare, că mi-e frică să n-o păţească în meciul următor”.
T: „Lasă-ne să ne bucurăm acum când am câştigat! Ce va fi mai încolo, vom vedea la timpul respectiv. Dacă nu te bucuri la victorii, înfrângerile oricum o să vină, şi-atunci ce faci – stai cu griji tot timpul, şi n-ajungi să te bucuri deloc.”

O înţeleg pe R., şi eu fac la fel, cel puţin în trecut aveam mari reţineri în a mă bucura pe deplin de ceva, de teamă că „se va întoarce împotrivă”. Dar sunt de acord cu T. – trebuie să învăţ(ăm), de la nemţi (şi de la alţii) să ne bucurăm atunci când câştigăm. Una,că victoriile nu durează la infinit (a se vedea Spania), şi a doua, că nu se ştie când vei avea ocazia (a se vedea România).

Pe de altă parte, într-adevăr siguranţa de sine a nemţilor nu mi se pare deloc… simpatică. Chiar mă întreb de ce oare. Nu sunt singurul cu această reacţie, şi nu e o „chestie românească” după cum se vede mai sus. O fi un sindrom al „naţiilor mici”? Sau e ceva pur personal? Oare de ce mă enervează oamenii care afişează aproape ostentativ (zic eu, dar din nou, poate sunt eu anormalu’) siguranţa de sine? O fi oare simplă ciudă că ei pot şi eu nu? Pentru că astfel mă pun în faţa propriilor nesiguranţe şi îndoieli? Care-i de fapt faza cu modestia? Unde se trage linia între conştiinţa propriei valori şi aroganţă? Şi de ce e una bună şi cealaltă nu?

Ultima auzită azi, de la S., un alt băiat altfel foarte simpatic şi „la locul lui”: „Giovanni Dos Santos ăsta e singurul care-i poate lua titlul de cel mai bun tânăr jucător de la Mondial lui Müller, şi asta doar dacă merge mai departe Mexicul.” Am rămas din nou cu gura căscată – băi, aţi jucat un singur meci, şi gata verdictul!?

Cel mai nasol e că de multe ori au dreptate :D. După cum au arătat ambele echipe în primul meci, sârbii nu par în stare să-i oprească. Dar, să nu cad în capcana despre care-i acuz pe ei: a fost primul meci, nu se cuvin concluzii pripite. Hajde, Srbja, să vă vedem, acu’-i acu’.