Anul acesta am nimerit întâmplător la festivalul medieval de la Sighişoara, credeam că e cu o săptămână mai târziu decât a fost de fapt. Dar dacă tot am venit, primul drum în cetate a fost cu scopul de a duce umbrele unor oameni care aveau nevoie,

pentru că a plouat to-ren-ţi-al. Şi frumos – îmi place când e cald şi ploua dezlănţuit. Până am ajuns eu s-a mai potolit, dar lumea se cam împrăştiase. Aşa am putut observa semnele de circulaţie,

în ton cu tema festivalului: întoarcerea cavalerilor. Şi steagurile au fost altele faţă de anii trecuţi,

dar scena din piaţă a rămas.

Chiar când am ajuns noi, se băteau nişte cavaleri. Iată ce s-a văzut peste umbrele:

A doua zi a fost cu mai mult soare, spre bucuria cavalerilor bătăuşi

şi a domniţelor privitoare.

Lume multă,

dar nu peste tot.

Per ansamblu, mult mai puţină lume decât în alţi ani. Care n-a fost neapărat rău, au ajuns kürtös kalacs pentru mai multă lume,

şi puteai da atenţie şi unor detalii.

A venit seara,

înflăcărată.

Iat-o şi filmată:

Finalul a fost la scena din Piaţa Cetăţii,

cu arderea unui cavaler răpus în bătălie, chestie la care s-au uitat toţi ca hipnotizaţi,

şi apoi cu un concert al formaţiei portugheze Trabucco.

Trebuie spus că boxele alea au fost date MULT PREA TARE, de ne era frică să nu crape vechile case chiar atunci. Vă rog nu mai faceţi – muzica a fost bună, „medievală” anul ăsta, ca pe vremuri când la pupitru era prietenul Swen, dar ajungeau şi jumătate din decibeli.

Una peste alta, deşi programul anunţat a fost, în mod tradiţional, orice altceva decât respectat, parcă a fost o ediţie mai bună ca alte dăţi. Mai puţină lume, mai puţin plastic, mai puţin kitsch. Nu s-a apropiat de anii de glorie, cred că 97-99, dacănumănşel, când Horaţiu Mălăele cu vicleniile lui Scapin şi Dan Puric & soţia umpleau piaţa cetăţii de oameni în transă şezând pe fân – o, tempora! – dar măcar pare a indica „drumul cel bun”.

Am regăsit o părere asemănătoare şi în acest articol din Observatorul Cultural.