Hai să bem o rakija, zice M. Nu cred că e la primul pahar, dar cum pentru mine ar fi primul, zic hajde (mă distrează cât de mult folosesc şi ei acest cuvânt, pronunţat identic cu al nostru „haide”). Trebuie gustată şi răchia lor. E… ca a noastră, doar că galbenă la culoare, făcută din struguri. La aşa tărie oricum nu-mi pot da seama de diferenţe. Ne uităm în jur – lăutarii sunt în formă, ca şi colegii noştri. Suntem la un restaurant tradiţional, un fel de Coliba Haiducilor, cu multă mâncare şi voie bună. Colegii noştri cântă şi dansează în rând cu lăutarii, nu ştiu în ce limbă. O întreb pe M., zice că e în sârbo-croată. „Muzica ne uneşte”, zice M. gânditoare. „De fapt, muzica lor e diferită de a noastră, sau mai precis muzica slovenă e diferită de restul Iugoslaviei. La noi tradiţionale sunt cântece din alea la armonică, lalalala, boring. Restul – croaţii, sârbii, macedonenii – au o muzică mai vivace.” După un moment de gândire – „hai să mai luăm un rachiu”. Mă uit speriat – într-adevăr, l-a terminat pe a ei – eu mai am jum’ate din al meu. Zic – „multumesc, eu mai am”. „Dve rakija”, îi zice barmanului (stăm chiar lângă tejgheaua care ţine loc de bar). N-ai cum să te pui cu M. Nu are absolut nici un simptom alcoolicesc – cred că cei doi copii ai ei din Londra îşi vor băga colegii sub masă la băutură fără probleme.

„Hai să-ţi zic imaginea stereotipică a popoarelor iugoslave, vrei?” zice, uitându-se la grupurile care s-au format în sală. „Cum să nu”. „Pe lângă că stau în grupuleţe, îi vezi oricum imediat. Începem de sus.

Noi, slovenii, suntem văzuţi ca fiind mai nemţi, aşa – cu ordinea, cu disciplina, muncitori – plictisitori.
Croaţii” – duce mâna la nas şi-l ridică, „cu nasul pe sus. Nimeni nu-i ca ei. Stilaţi, foarte atenţi la cum se îmbracă, mereu bine, şi se uită imediat la cum eşti îmbrăcat.
Sârbii – ei se bat mereu cu pumnul în piept ‘noi suntem cei mai tari’. Indiferent la ce, ei sunt cei mai tari, nu există alternativă.
Bosniacii – percepuţi ca mai simpluţi, aşa, mai „ţărani”, dar foarte nostimi, cu mult simţ al umorului, şi foarte cumsecade.
Muntenegrenii – oo, înalţi, toţi, şi foarte, foaarte leeeneşi. Nu-i scoţi cu nimic din ritmul lor.
În fine, macedonenii – şi ei pe-acolo. Oameni cumsecade, foarte ospitalieri.

Cam asta e – tu unde crezi că te potriveşti?” mă-ntreabă.

Până să-i răspund, mai comandă nişte rakija – de data asta reuşesc să driblez rândul, mai ales că începe „Jovano, Jovanke”, şi mă duc să cânt cu ei. Am aflat ulterior că una dintre colegele bosniace tocmai se plângea că toţi vorbesc în limba lor, fără să ţină cont de cei câţiva ne-slavi – cei 2 români şi-o albaneză, dacă stai să-i numeri, că cei câţiva Kosovari cred că ştiu sârbeşte. Exact în acel moment se pare că am apărut cântând de zor Jovano, Jovanke, în …macedoneană. „Ei poftim, nu e nici o problemă”, a zis colega cealaltă. I-am povestit apoi că la noi e o formaţie care cântă un cover la melodia asta; eu am cântat-o cam cum cântă ei „maia hi maia hu”, cu text aproximativ şi fără să înţeleg o iotă. Abia acum am aflat de exemplu că Jovano ăsta e de fapt o fată pe care o cheamă Jovana (Ioana), şi Jovano e echivalentul lui „Ioano!” – eu credeam că e ceva haiduc.

Am întrebat-o pe M. în ce limbă vorbeşte cu ceilalţi, dacă-şi vorbeşte fiecare limba lui – a zis că nu, că n-ar înţelege slovena, sau macedoneana; limba de „circulaţie interiugoslavă” e sârbo-croata. O-ntreb cum de o vorbesc toţi – stă pe gânduri. „Aţi făcut la şcoală?” „Nu. Mai mult de la televizor. Bine, nici nu-i greu de învăţat, şi n-o vorbesc perfect, dar suficient.”

Nu-mi dau seama când schimbă de pe sârbocroată pe slovenă; la macedoneană mă mai prind, că pun articolul „ta” după substantive, ca bulgarii – patka înseamnă raţă, patka-ta înseamnă raţa. V. zice că sârbii când vor să facă micheteau de macedoneni pun un „ta” după fiecare cuvânt, şi râd.

Am stat mai mult de vorbă şi cu V. A terminat facultatea, vrea să lucreze afară. „Aici nu-i de stat”, zice. „Ca să reuşeşti să faci ceva, trebuie să fii „de partea cuiva” politic, şi n-am nici un chef. Altfel nu se poate.”
Povesteşte cum au avut guvern socialist, dar apoi au ieşit unii de dreapta. După primul an foarte promiţător, cu reforme, candidaturi la NATO, UE etc, s-a stricat socoteala. Corupţie cât cuprinde, privatizări dubioase, nouveau riche pe criterii politice, stagnarea reformelor, populism cât încape. Şi-au format şi ei structurile mafiote – acum sunt două tabere, ei şi socialiştii.

Sună familiar?

V. pare pentru mine surprinzător de descurajat în ce priveşte viitorul. Pe lângă toate problemele, pe ei îi dă înapoi şi problema numelui – încă nu s-au înţeles cu grecii, şi guvernanţii au luat-o în direcţia cealaltă, cu „naţionalismul macedonean de tip Alexandru cel Mare”, în numele căruia au tot felul de idei creţe, cum ar fi reconstruirea (nu renovarea în stil tradiţional, ci reconstruirea, în alt stil) a centrului din Skopje – ca să abată atenţia de la problemele economice cărora nu le fac faţă.

De toate astea nu-ţi dai seama, ca turist. Vezi doar limpezimea lacului Ohrid, cel mai vechi şi unul din cele mai adânci din Europa, peisajul pitoresc,

oamenii ospitalieri, mâncarea foarte bună. La loc de cinste – burek-ul. Târziu în noapte – să fi fost 2, 2 jumate – după ce am plecat de la clubul unde continuasem petrecerea cu pop şi rock iugoslav, s-a născut un curent de opinie în faţa hotelului cum că să mergem să mâncăm un burek, cum e tradiţia locală după chefuri. S-a tot dezbătut vreo jumătate de oră (timp în care am stat afară în frig) că ce şi cum, până la urmă s-au dus doi colegi să verifice – închis la burekărie. S-a mai dezbătut o vreme (sună cunoscută capacitatea de a lua decizii în timp… lung?); mă gândeam că ar trebui să merg la culcare, dar parcă mi-era lene, sau mă ţinea ceva pe loc. Şi până la urmă a zis cineva că a găsit o burekărie dăşchisă. Hajde. Haide, ne-am suit în maşini, nu era departe. Nenea burekarul a preparat special pentru noi două tăvi mari (să fi fost vreo 10-15 inşi), şi am mâncat probabil cel mai bun burek cu iaurt, care este. Au vorbit 90% în sârbeşte, dar nu m-a deranjat – s-a potrivit cu peisajul, în plus n-a trebuit să mă străduiesc la nici o conversaţie.

A doua zi am fost desigur cu ochii scoşi la conferinţă, dar a meritat. De reţinut – vizita ambasadorului american în Macedonia, care a avut un spici şi o sesiune de întrebări. La întrebarea cum vede el ţările acestea în relaţie cu UE, o să intre, n-o să intre, am reţinut când a zis – Croaţia o să intre sigur, chiar dacă UE îi impune condiţii mult mai stricte – „s-au învăţat minte cu România şi Bulgaria” – chiar aşa a zis. Oops. Pentru celelalte – greu. Depinde de fiecare să-şi rezolve problemele, dar e îmbucurător că oamenii vor. Pentru americani, interesant mi s-a părut, prioritar în zonă e să ajute Serbia să se apropie de UE şi NATO; pentru restul – uşa e deschisă, condiţiile sunt ştiute, trebuie doar să vrea să intre.

Una peste alta, cel puţin la organizat conferinţe, macedonenii sunt în top. Totul a mers şnur, şi nu a fost uşor de organizat, departe de capitală – dar au reuşit un lucru remarcabil – mai ales în condiţiile în care au fost rugaţi destul de spontan „hai, faceţi ceva”, pentru că planificata conferinţă de la Bucureşti n-am reuşit s-o organizăm anul trecut (şi aici plec privirea, pentru că nu m-am implicat deloc). Îmi pare bine că m-am dus, şi poate ne revanşăm şi noi în anii viitori.