Întrebare pentru un milion de lire sterline la „vrei să fii milionar”: care e cel mai vechi oraş cu prezenţă neîntreruptă a civilizaţiei umane? Variantele erau Damasc, Ierihon, Babilon (parcă) şi Ohrid. Răspuns corect? Ohrid. Chichiţa era cuvântul „neîntreruptă” – toate celelalte oraşe au avut perioade când au fost părăsite, chiar dacă propriu-zis sunt mai vechi decât Ohridul.

Acuma, în paranteză fie spus, aşa ne-a povestit ghidul – am căutat pe net şi n-am găsit întrebarea, dar am găsit o referinţă că ar fi fost folosit la showul american „Jeopardy”. Oricum ar fi, locul musteşte de istorie.

După întoarcerea de la Sveti Naum am prânzit la un restaurant pe malul lacului,

ocazie cu care am testat mastika, şi dacă ştiam ce gust are n-o testam – e un fel de ouzo grecesc, dar să nu le ziceţi că e grecesc (un coleg de eveniment m-a îmbiat cu rakija, am zis că nu, că am deja asta, la care s-a burzuluit – that’s greek shit! – i-am zis că nu, e mastică prima, a zis aha, mai liniştit. Are oricum acelaşi gust care nu-mi place deloc). Incomparabil mai bun a fost hajvar, un fel de zacuscă, delicioasă.

După masă, fetele s-au dus la cele 2 magazine „oficiale” unde se comercializează perlele de Ohrid – celebre, se pare, obţinute după o metodologie complicată pe care n-o mai ţin minte. Am zis că merg a doua zi, n-am mai ajuns, şi acum îmi pare rău că n-am luat o perlă pentru M. Am pornit cu D. din Croaţia prin oraşul vechi, dând imediat de nişte exemplare restaurate din casele specifice locului,

arhitectură de tip otoman, cu particularitatea că fiecare etaj iese mai mult în afară decât cel de dedesupt – de uneori ajung aproape să se atingă acoperişurile.

În rest, casele destul de modeste, ca pe la noi, numai ce mai apare câte-o biserică ultraveche printre ele.

Ohrid era cunoscut în evul mediu pentru că avea 365 de biserici, una pentru fiecare zi a anului. Între ele se disting câteva – aceasta de exemplu e catedrala,

nu mai stiu cum îi zice, dar ghidul cică e cunoscută pentru acustica extraordinară – ne-a dat şi o cifră, cât timp ia ecoului să ajungă la ureche – nu mai ştiu nici cifra, nici dacă era bine să fie mare sau mică, dar ştiu că e ceva deosebit – se pare că Jose Carreras şi-a dorit să concerteze în biserică din cauza acusticii, dar fiind mică (vreo 200 de oameni doar), l-au convins să concerteze în amfiteatru. Bănuiesc că unele din recitalurile de la festivalul de muzică corală se desfăşoară şi aici.

Nu mai ştiu dacă această biserică sau alta, oricum una dintre ele, se pare că are nişte picturi deosebit de expresive, aflate în vremea aceea la marginea ereziei, prefaţând renaşterea vesteuropeană. Nu le-am văzut, că era deja târziu, da’ ca să ştiţi.

Urcând la nimereală pe străzi (depăşiţi de un mercedes mare şi negru fără numere, ca la noi pe vremuri) am ajuns şi la amfiteatru.

Am stat o secundă şi m-am gândit – cum o fi să locuieşti în casele astea, şi în fiecare dimineaţă când te trezeşti şi te uiţi pe geam, să ai un amfiteatru antic în faţă?

Că şi asta face parte din farmec – nu e un sit arheologic sau un edificiu cumva izolat, ci face parte din… cartier.

Iar ca spectator – ce culise, să tot mergi la concert, fie noapte, fie zi.

Ghidul zice (a doua zi am făcut un tur al oraşului pe jos, cu acelaşi Zoran ghid) că partea cea mai de jos a amfiteatrului e din vremea lui Filip, tatăl lui Alexandru cel Mare. Şi că săpăturile arheologice nu s-au terminat, dar pentru a progresa ar trebui să mute toate casele de deasupra, şi e foarte scump.

Poate e momentul menţiunii că arheologia şi istoria în general sunt teme de mare actualitate în Macedonia. Totul a început… demult, dar s-a acutizat odată cu declararea independenţei în 1993. Grecia a sărit de fund în sus la auzul numelui „Republica Macedonia”. Protestul lor a fost ascultat şi ONU nu a aprobat înregistrarea decât sub forma provizorie şi cam ridicolă de „Fosta Republică Iugoslavă Macedonia”. Grecii au zis că dar fiind că şi în Grecia există o regiune Macedonia, se tem ca nu cumva Skopje să emită în timp pretenţii teritoriale. Ceea ce Skopje a negat mereu, dar Grecii nu s-au lăsat convinşi, depunând veto la aderarea Macedoniei la NATO, şi promiţând acelaşi lucru în cazul UE. Macedonenii par a se fi săturat şi supărat, dar reacţia lor nu ştiu cât îi va ajuta, mă tem că mai degrabă dimpotrivă: au început o propagandă „vechi-macedoneană”, proclamându-se urmaşii lui Alexandru cel Mare. Şi-au numit aeroportul din Skopje „Alexandru cel Mare”, stadionul „Filip al 2-lea”, au început să ridice statui ale lui Alex şi Filip, şi au sponsorizat la greu săpături arheologice, în căutare de dovezi. Nu ştiu cât îi va ajuta asta la rezolvarea problemei numelui, mă tem că dimpotrivă. Grecii au zis că le-ar conveni ceva de genul „Macedonia de Nord”, macedonenii zic fuj d’aici. Şi uite-aşa.

Pe lângă greci, bănuiesc că nici bulgarii nu sunt prea încântaţi de noile trenduri – din câte am mirosit eu, bulgarii privesc macedonia cam cum privim noi Moldova de peste Prut. Limba e cam la fel, istoric a aparţinut şi de ei o perioadă.

Dar Ohrid datează de mult mai înainte de acea perioadă. Grecii, sau macedonenii – mă rog, oamenii din vremea lui Filip al 2-lea :) i-au zis Lychnidos, oraşul luminii. Îmi place şi numele, şi traducerea, mai mult decât Ohrid, care e derivat din na hrid, „pe deal”. Şi într-adevăr, lumina e splendidă în această seară, mult mai frumoasă decât se vede în poze.

Mergem mai departe, şi ajungem la o altă biserică, cu şantier arheologic imens ataşat.

Pare importantă,

şi într-adevăr abia a doua zi aveam să aflu că e mânăstirea lui Clement, inventatorul alfabetului chirilic despre care vorbirăm. Ca şi prietenul lui Naum, Sveti Clement şi-a făcut mânăstirea într-un loc „cu panoramă”, să-i fie plăcută şederea.

N-am intrat înăuntru, cu gândul că sigur ne duce ghidul a doua zi, şi ne-a dus, dar din păcate am ajuns mult prea târziu pentru a o vizita,

aşa că nici nu ştiu ce am ratat.

D. e pasionat de fortificaţii, lucru care s-a împăcat foarte bine cu propriul sindrom King Kong – am urcat la fortăreaţa regelui Samoil, din vârful dealului (na hrid).

O ochisem de dimineaţă, de la distanţă, tocmai din partea cealaltă a oraşului.

De departe nu se vede, dar de aproape e clar că zidurile sunt în mare parte refăcute,

D. fiind oarecum dezamăgit de mortarul cât se poate de „modern”,

dar priveliştile…

să tot pozezi.

Am stat mult sus, m-am rupt greu de peisaj.

Din fericire am reuşit să plecăm înainte de lăsarea întunericului, aşa am găsit drumul prin pădure spre biserica Sf. Ioan Kaneo, de care ştiam de la M. că e musai de văzut. Şi… da.

Mânăstirea e monument UNESCO, nu ştiu dacă pentru arhitectură sau pentru peisaj. Pentru combinaţie, probabil, mai ales la apusul soarelui.

Mirific loc. Atât văzut de aproape, cât şi de departe – remarcasem şi asta de azi-dimineaţă.

Am stat şi acolo o vreme, s-a întunecat aproape de tot până să plecăm. Am mai avut lumină pentru observaţia lui D., cum că „se vede că au trecut romanii pe aici, după acoperişurile roşii”.

Zice că peste tot pe unde au trecut romanii, oamenii fac acoperişuri roşii. Şi dacă stau să mă gândesc, cam aşa e. Unde n-au ajuns, parcă acoperişurile sunt de alte feluri. În Nord negre, în Africa terasate, în america de tablă, etc.

Ne-am întors la hotel la timp pentru a pleca la cină, iar eu am avut timp chiar de o mică tură prin centrul comercial pietonal, pentru a căuta încărcător pentru calculator. N-am găsit, dar am găsit un centru drăguţ.

A doua zi la turul pe jos ghidat n-am adăugat multe alte impresii, le pun tot aici. Ar fi barca pe lac,

unde din nou am avut dilema – pozez sau savurez momentul?

că până să încadrez şi să apăs declanşatorul, barca a şi trecut prin curcubeu,

cu moment cu tot. A fost într-adevăr un efect foarte interesant – soarele apunător reflectat într-un nor, dădea un efect de curcubeu,

pe care aceşti miri l-au prins la fix pentru pozele de nuntă.

Ne-am întâlnit dar în piaţa centrală,

şi-am pornit-o printre case

pe traseul pe care-l parcursesem în mare parte şi în ziua precedentă. Am pierdut însă mult mai mult timp, atât cu explicaţiile ghidului cât şi cu cu oprirea de la tipografie (o maşină veche, copie a celei a lui Guttenberg, cu care un nene făcea hârtie din făină şi rumeguş,

foarte interesant.

Astfel am ajuns la amfiteatru pe întuneric,

la Clement nici n-am mai intrat, iar la Kaneo nici n-am mai fost. E abia 8 seara, dar e întuneric. Întreb la hotel unde se găseşte un magazin de computere, vreau să mai fac o încercare cu şteckerul. Îl iau cu mine să le arăt ce vreau. Găsesc magazinul, nenea se uită, dar nu găseşte. DAR – propune o soluţie intermediară, să scoatem al treilea pin. Ştiam că se poate, dar nu ştiam că e atât de simplu – l-a scos cu un patent. Gata, o să am şi curent în maşinărie.

Bucuros, am pornit spre hotel, culegând şi ultima impresie – Lychnidos e şi azi oraşul luminilor.