O luăm pe sus, prin Struga, dar nu oprim, că deja e târziu şi vrem să ajungem pe lumină. Nu trece mult timp şi, după o trecere a frontierei neaglomerate şi fără probleme, mă gândesc că ar trebui să iau (încă o) piatră în gură – sunt în Albania! Mă bucur, şi sunt foarte curios să văd ce găsesc, una din ţările foarte aproape de noi despre care nu ştiu mare lucru.

Prima parte a drumului am petrecut-o la un curs-fulger de limba albaneză – R. zicea cuvintele şi eu le scriam pe telefon. La început îmi zicea şi cum se scriu, dar am renunţat rapid trecând pe scrierea fonetică – au 36 de litere în alfabetul lor, habar n-am cum să le fac pe telefon. Literele reflectă varietatea foarte mare de sunete din limba albaneză – au din toate câte un pic, şi ü, dar şi ă (scris ë, mi-am adus aminte că parcă la începuturi şi la noi „ă” se scria ĕ), „r”-ul e rîrîit, pe jumătate, ca în engleză, în timp ce rr e rrostogolitor ca în spaniolă. J se citeşte „i”, q e „ci”… complicat, dar în sfârşit aflu cum se pronunţă Shqipëria, numele ţării lor – „şcipria”, cu accent pe ultimul i.

Foarte interesantă limba, se zice că din cele mai vechi din Europa. Pentru început reţin că jo (pronunţat „io”, cu o deschis, aproape ca un a unguresc) înseamnă NU, iar po înseamnă „da” – o să le tot încurc, fiindu-mi mult mai natural să zic „ja” la „da” decât la nu.

Mir e un cuvânt uşor, înseamnă „bine”, dar mulţumesc e la fel de complicat pentru mine cum o fi… „mulţumesc” pentru alte neamuri: faleminderit. La revedere e mirupafshim, alt cuvânt fain de tot.

Mă distrez şi încerc să pronunţ toate sunetele, cu toată durerea în gât. Încerc să învăţ preponderent cuvinte utile pentru supravieţuire, de genul unde, cum, cât, până unde etc., dar mai pică în plasă şi cuvinte aparent mai puţin utile, gen mal = munte – sunt bune însă şi acestea, că cine ştie cu ce te întâlneşti mai târziu. Cel mai mult tresar la cuvintele foarte asemănătoare cu cele din română – bukur înseamnă frumos (ce mă bucur!) iar trëndafir înseamnă… trandafir. Iau imediat hotărârea să beau numai ceai de trëndafir cât stau la ei în ţară.

Am fost atât de absorbit de prima lecţie de albaneză încât nici n-am observat când am trecut de bunkere – şi nici nu le-am pozat. Bunkerele sunt construcţii ciupercoide de beton înşirate pe lângă graniţă, pnetru apărarea populaţiei de invadatori în vremea lui Enver Hoxha („Hogea”). Azi sunt scoase din uz, folosite ca stâne, depozite, chefuri sau alte asemenea lucruri lumeşti – sunt foarte greu de distrus (antiatomice, deh); se pretează la suveniruri mai mult sau mai puţin kitschoase, cum aveam să văd.

Drumul de la Ohrid la Tirana traversează Albania de-a latul,

şi face o idee despre geografia care explică întrucâtva istoria. Drumul îngust traversează munţi cu multe serpentine (din fericire, nu mi s-a făcut rău, R. stătea în faţă şi vorbea cu mine uitându-se drept înainte tocmai din acest motiv); cică se construieşte un tunel care va scurta semnificativ distanţa şi mai ales timpul de traversare.

Acest teren accidentat, foarte spectaculos la privit,

a marcat dezvoltarea economică, socială şi politică a ţării. Pe de o parte, i-a ajutat să reziste turcilor, chiar ocupaţi fiind „oficial” – n-aveau ăia chef să străbată drumuri aspre de munte, astfel încât populaţia şi-a păstrat identitatea. Pe de altă parte, şi azi mulţi albanezi trăiesc în izolare şi sărăcie lucie, practicând agricultura de subzistenţă.

După lecţia de albaneză am moţăit un pic inevitabil, obosit după burekul de noaptea trecută, şi m-am trezit când au oprit maşina – drăguţi, au făcut un ocol prin centrul oraşului Elbasan special pentru mine, „ca să zic că am mai văzut un oraş”. Tip Slatina, să zicem (că are ceva industrie grea ataşată), însă cu o fortăreaţă medievală destul de impresionantă în centru.

Mergem mai departe, pe un drum splendid cu vedere spre valea Elbasanului,

traversând râul Shkumbini – „reţine acest râu, e definitoriu pentru Albania – e linia de demarcaţie între cele două „triburi”, gheg şi tosk. Am reţinut, chiar dacă n-am pozat (încerc să mă abţin de la a poza tot ce mişcă).

O întreb pe R. care e situaţia în ţară acum (spre ruşinea mea nu ştiu mare lucru). Pe scurt, Enver Hoxha (citit „Hodja”, mereu mă gândesc la Nastratin Hogea) a introdus un regim comunist draconic, mai ceva ca la noi (iată că se poate), izolând ţara complet. În 1989 comuniştii de aici încă se ţineau tare, dar n-a durat mult – în 1991 manifestaţii puternice (studenţi, tineret – clasic) au dus la alegeri libere. Comuniştii au falsificat, dar în urma unui nou val de proteste s-a format un guvern de coaliţie. Mare entuziasm, repede calmat de haosul în care s-a aruncat ţara. A făcut fiecare ce-a vrut, privatizări, CARITAS-uri la greu, imigraţie, trafic de detoate – mai rău ca la noi. Sărăcia s-a accentuat, au dus-o greu 10 ani. Paradoxal, se pare că (asta o ştiu din Lonely Planet, a se lua ca atare) războiul din Kosovo şi jumătatea de milion de refugiaţi ar fi avut un rezultat net pozitiv pe termen mediu – au intrat mulţi bani în ţară pentru ajutoare, şi se pare că au fost folosiţi, măcar parţial, cu oarece cap. Asta nu înseamnă că e bine pe de-a-ntregul, încă e sărăcie, discrepanţe – dar cât de cât se dezvoltă afacerile, firme străine (mai ales austrieci şi greci, cei orientaţi) au investit destul de mult, e creştere. Aveam să văd asta şi în Tirana, dar să nu anticipăm.

Să ne întoarcem mai degrabă înapoi, la povestea familiei lui R., originară din Pogradec („Pogradeţ”), chiar vizavi de Sveti Naum pe lacul Ohrid. Bunicul lui R. a fugit din ţară în vremea lui Hoxha. Şi la noi aveai probleme dacă un membru al familiei „dezerta şi trăda ţara”, dar la ei – au fost mutaţi din Pogradeţ şi duşi la Fiera, într-un lagăr. Toţi. R. a crescut acolo. Transformaţi în cetăţeni de mâna a doua, copiii nu avea dreptul să continue şcoala după clasa a 8-a mi se pare, de facultate nici vorbă. Nasol de tot. Din fericire, pentru R. schimbarea a venit la timp ca să poată să studieze şi să iasă din mizerie.

Tot povestind noi de aceste, iată că ne apropiem de Tirana, odată cu lumina înserării

dar despre asta în episodul următor.