3 octombrie 2010

Am ajuns aproape de apusul soarelui, de am mai apucat să văd un pic din oraş când a făcut A. un ocol cu maşina. Lista de cazări din Lonely Planet e destul de săracă, aşa că i-am întrebat pe R. şi A. dacă au vreo recomandare. Fiind localnici, nu prea aveau treabă cu hotelurile, astfel încât am avut un moment de hâţîncoace-hâţâncolo, ei întrebându-mă ce aş prefera, şi eu întrebându-i ce recomandă. Asta bineînţeles în plin trafic, că nu ne trecuse prin cap s-o discutăm mai devreme, timp de 3 ore cât a durat drumul. Am căzut rapid de acord că nu la hoteluri internaţionale, foarte scumpe în Tirana (scris Tiranë în albaneză, adică „Tirană”, dar am impresia că şi ei pronunţă un fel de „Tirana”), şi până la urmă A. a sugerat un hotel local pe o stradă printre blocuri aproape de centru, unde m-a şi dus. R. şi A. au încercat să negocieze cu recepţionerul, dar n-au reuşit – 40 de euroşi preţ fix. Asta e, n-aveam timp şi dispoziţie să caut mai mult, pentru o noapte merge.

Am lăsat bagajul în cameră, am luat doar aparatul foto mic (frica păzeşte pepenii) şi am ieşit repede în oraş, sperând să mai prind ceva lumină. N-am mai prins, aceasta fiind prima poză.

Parcă A. zisese să urmez pârâul şi ajung în centru, zis şi făcut. Pe lângă nişte instalaţii cu aspect familiar

am trecut pe lângă un bulevard larg, Kiseleff-ul lor probabil,

şi am ajuns la un fel de Cişmigiu, cu oameni pe bănci şi alţii plimbându-se.

Parcul dădea la stradă, un fel de… bulevardul Kogălniceanu, dar cu palmieri,

şi cu observaţia că la ei mai sunt vânzători stradali pe cutii prezenţi din loc în loc, şi nişte copii cerşetori mici (2-3 ani) întinşi pe nişte cartoane pe jos. Şi m-am gândit că parcă noi am trecut de faza asta, cel puţin în centru.
Mergând după lumină am ajuns la probabil punctul central al parcului, un complex comercial luminat, cu bazin şi fântâni arteziene, cu care nu i-ar fi ruşine nici unei alte capitale.

Am adăstat un pic pe o bancă, absorbind peisajul şi gândul „aici e Tirana”, şi m-am întreptat apoi spre centru, că văzusem din maşină un loc unde voiam să ajung. La piaţa centrală dominată, evident, de statuia lui Skanderbeg.

Doar că… în jurul lui, haos. Primarul cel creativ al Tiranei (voi reveni) a dat dispoziţie să se întoarcă piaţa cu fundul în sus, pentru a construi sau renova… ceva. Nimeni se ştie ce, dar toţi aşteaptă cu interes să se termine cu molozul.

Alături de statuie, punctul de atracţie principal în piaţă e moscheea mare şi veche de pe la 1500 toamna, cu turnul cu ceas in spatele ei.

M-am apropiat, e o clădire frumoasă, cu acoperiş de lemn, arcade

şi pereţi pictaţi.

După ce mi-am clătit ochii o vreme, am luat-o în jos pe bulivar, ochind în treacăt turnul cu ceas printre două case,

şi-am meeers, până la capătul celălalt al bulevardului nu foarte lung, doar cu vreo câteva intersecţii importante, între care la loc de cinste cel cu bulevardul

pe care nu m-am putut abţine s-o pozez, pentru ortografia meseriaşă.

Capătul în discuţie e dotat cu aceste clădiri

care nu mai ştiu ce reprezintă, posibil guvernul sau parlamentul în faţă (sau ceva muzeu?) şi mi se pare un magazin în stânga. După cum se vede, e duminică seara, destul de puţine maşini, e plăcut. Dacă-mi aduc bine aminte – şi harta îmi dă dreptate – cum te uiţi în poza de mai sus, dacă o iei la dreapta ajungi curând în cartierul Blloku, următoarea ţintă.

Blloku e un fel de „Primăverii”, aici stăteau nomenclaturişti, aici s-a retras Enver Hoxha în ultimii ani. Populaţia „de rând” nu avea acces în zonă, deloc.
Acum e cartier de „ieşeală”, cu terase la tot pasul, şi A. îmi recomandase să mănânc la un restaurant din zonă.

Văzând terasele de pe trotuar, am crezut că Blloku e cu… bllocuri,

la parterul cărora au înflorit terasele.

În poza de mai sus dreapta se vede un ecran mare de tot, pe care se dădea… fotbal. Nu-mi aduc aminte să fi văzut aşa ceva prin Bucureşti în plină stradă.

Trecând de terase, la un moment dat se făcu o stradă laterală, şi atunci am văzut că de fapt abia aici începea adevărata arie de interes. Zonă pietonală în toată regula, cu terase elegante pe stradă

şi chiar reflectoare în pavaj.

M-am plimbat de la un capăt la altul, căutând un restaurant mai interesant – am constatat însă că majoritatea acestor terase, una că erau goale, a doua că aparţineau de baruri, deci mâncare cam din părţi. Lonely Planeta zice de un restaurant bun în zonă, Era, dar trecând pe lângă el am văzut că părea plin cu străini,

şi n-am vrut să merg acolo, voiam să merg „cu localnicii”. Doar că localnicii… toţi erau înghesuiţi la barurile cu ecrane imense care transmiteau fotbal. N-am mai văzut aşa ceva! Zici că erau Mondialele, pe Blloku cred că 90% din terase aveau o ditai plasma sau ecranul gigant cu meciuri din campionatul Italiei transmise în direct.

Strada s-a terminat şi am ieşit din zona pietonală, am mai mers un pic în sus şi-n jos pe bulevard căutând altă stradă asemănătoare, dar cele paralele nu păreau a avea mare lucru, aşa că am hotărât să merg totuşi la restaurantul cela de-l zice Planeta Singuratică – deja mi-era prea foame ca să mai caut opţiuni. Pe drum înapoi am oprit la o farmacie să iau nişte aspirină – luasem tablete de gât din Macedonia, dar parcă mă începea şi un curs de nas cu ceva tuse pe deasupra, aşa că am hotărât aspirină preventiv. Nu ştiam la ce să mă aştept de la o farmacie în Tirana – am găsit una luminată, ultramodernă, cu toate medicamentele „vestice”.

„Mir mbrăma” (=bună seara, corect se scrie mirëmbrëma)
„Mirëmbrëma”
„Ăăă… ju lutem, një aspirin” („iu lutem, niă…” = vă rog, o aspirină)
„Sure. Which one do you want?” şi-mi arată 3 feluri. Farmacistul vorbea o engleză cursivă ca râul Shkumbini, se vedea că nu ştie doar 3 cuvinte, ci chiar vorbeşte limba.
„Falănderit (scris falëminderit), mirupafshim” (mulţumesc, larevedere)
„Mirupafshim„, zice zâmbind la strădaniile mele de comunicare localizată.

Nici la restaurantul Era, unde până la urmă am ajuns şi am stat înăuntru, că e unul din puţinele fără terasă,

(cu toate astea era într-adevăr plin cu străini), nu am avut ce albaneză să exersez – şi aici chelnerii sunt fluenţi în engleză. Am comandat nişte… chestii

de bucătărie albaneză, foarte bune, nu mai ştiu cum le zice. În loc de desert am desertat la barul de vizavi, unde am consumat un ceai de trëndafir în timp ce am vizionat meciul Inter-Juventus nu pe unul, ci pe două ecrane mari.

Oamenii din faţa mea chiar erau pasionaţi de fenomen, dar nu erau singurii muşterii – în spatele meu, nu se văd, erau nişte băieţi cu nişte fete toate foarte gătite şi care nu păreau prea entuziasmate, dar nu cred că aveau încotro – era seară de meci, era seară de meci.

Că veni vorba de fete – minijupe, decolteuri şi muleuri gârlă. Ţară majoritar musulmană, nota bene. Nici o burqa, nici măcar rochii lungi sau îmbrăcăminte „conservatoare”. Cel puţin, nu în Blloku, nu pe unde am umblat eu. Lonely Planeta zicea că „prima religie a albanezilor e Albania”, din mai multe cauze. Una, pentru că această naţie a văzut multe religii de-a lungul timpului, şi a doua, că Enver şi camarazii au dus o politică dur antireligioasă în comunism, care a afectat transmiterea tradiţiilor.

A propos de religie, ultima poză pe ziua de azi e alt nume de stradă (rruga) – vă las să recunoaşteţi personajul.