Era R., care întreba dacă e în regulă şi am plecat. I-am zis că tocmai mă pregătesc, şi a zis că e în zonă şi poate să vină să mă ia cu maşina să mă ducă la furgon. Asta e bine. Ies afară, şi după 5 minute apare şi R. în micul Renault.

Pornim prin traficul Tiranei, în care sunt maşini la care poate nu te-ai aştepta,

sunt şi motociclişti cu cască pe… cap, şi în treacăt observaţi şi microbuzul care ni s-a băgat în faţă în cel mai pur stil bucureştean.

Paranteză – acesta e al doilea pe care l-am văzut cu cască. Primul… de fapt primul n-avea nici el cască, dar soţia şi fata lui, care stăteau în spate, aveau – omul are grijă de familie…

Ajungem şi pe la moschee

şi la statuia lui Skanderbeg.

Pe fundal e un muzeu; n-am ştiut că Maica Tereza a fost albaneză.

La parterul blocurilor, magazine, ca pe la noi.

Se vede că ne apropiem de ieşirea din oraş, străzile devin mai largi, blocurile mai aliniate.

Şi-ajungem la piaţa cu pricina. Vedem nişte furgoane, oprim, R. întreabă nişte oameni, zic să ne întoarcem, că e pe partea asta dar înainte de rond. E plin de maşini, ne ia vreo câteva minute bune să ocolim iar piaţa, dar reuşim să întoarcem cumva, ne dăm jos, R. întreabă de unde trebuie să iau maşina. Omul ne răspunde – peste drum, la benzinărie. Până la benzinărie… ehei. Eu trec imediat, cu bagajul, R. trebuie să facă rondul din nou ca să ajungă la mine. Îi ia 35 de minute, nici mai mult nici mai puţin, printr-un trafic de genul celui din filmuleţ. Din păcate chiar când am filmat a fost un moment mai „liniştit”, în rest se auzeau claxoane non-stop.

Mă întreb când o să plec oare din Tirana, şi cum mai ajung eu azi unde vreau să ajung – deja e trecut de 12 ceasul, şi zilele nu mai sunt aşa lungi.

Într-un final ajunge şi R., întreabă benzinarul, care zice că după colţ. Mergem după colţ… nimic. Vedem un furgon într-o parcare mică… nu era bun. Dar auzim o voce care striga „Kruj, Kruj” (crui, crui). Ei erau! Furgoanele bune. R. vorbeşte cu ei, e 200 de leke până la Kruja. Cam un euro jumate. Nu porneşte imediat, trebuie să aştept până se umple (sunt primul). Majoritatea microbuzelor nu pleacă la oră fixă, ci când se strâng destui oameni să renteze.

Îmi iau rămas bun de la R., mă aşez pe bancă, parcă n-am chef să intru în furgon.

E un părculeţ curăţel, cu un bloc vechi şi unul vopsit, cu amprenta primarului. Cu buline.

Copiii se joacă liniştiţi la instalaţiile care par în stare destul de bună. Mi-a plăcut imaginea.