4 octombrie 2010

„Tirana… when you go out on the streets, it feels like a city”, l-am auzit spunând pe un ataşat american în Macedonia. No kiddin’, am gândit, adică cum „se simte ca un oraş”? E totuşi capitală, se aştepta să fie vreun sat? Bine, cred că doar exprimarea a fost nefericită, omul probabil a gândit „are alura de oraş modern” – şi da, Tirana feels like a city. Ca city of Bucharest prin anul 2000, mai precis. Noi în anul 2000, când nu vom mai fi fost copii.

De dimineaţă aveam planificată excursia la poştă, să pun pachetul cărat de voie-de nevoie de la Ohrid, şi am văzut blocurile pe lumină, de aproape. Am zis că voi reveni a propos de primarul Tiranei – cică e artist, pictor dacă nu mă-nşel, şi a avut ambiţia să schimbe faţa gri-comunist a oraşului lăsat de Hoxha şi ai lui. Şi a pictat blocurile. Dar nu oricum, ci în culori ţipătoare: roşu,

verde,

galben, albastru,

ce i-a căzut la bidinea. Locuitorii au păreri împărţite; mie ca vizitator mi se pare o idee năstruşnică, dă oraşului personalitate – dar nu e oraşul meu, nu ştiu dacă pe termen lung nu devin apăsătoare culorile.

Apăsător e, teoretic, traficul. Mi s-a spus şi am citit că nu e bună ideea de a merge cu maşina la Tirana. De acord. Dacă aseară, duminică fiind, oraşul părea liber, azi, luni dimineaţă, e… Bucureşti. Cred că cea mai ilustrativă e această poză, surprinzând mai multe verigi din lanţul trofic de trafic: maşini, furgonete, motociclişti FĂRĂ CASCĂ şi pietoni. Toţi, pe carosabil.

Cu toate astea, am constatat cu oarece amuzament că mă simt destul confortabil „acasă” în peisaj, m-am mişcat natural prin hăţişul de maşini – e drept, n-a trebuit să trec strada printre maşini decât o dată dus-întors, da’ orişicât. Nu mi-a plăcut însă mirosul de gaze de eşapament, parcă mai accentuat decât în Bucureşti, te cam zgârie pe gâtul poate şi sensibilizat de răceală. Dar cred că e şi benzina mai slabă, şi poate şi localizarea geografică între dealuri ţine smogul jos. Nu mi-a plăcut şi nu mi-ar plăcea pe termen lung.

A propos de motociclişti fără cască, să fim exacţi şi să spunem că unii dintre ei aveau, totuşi, casca la purtător. PE BRAŢ! :)

Când îi vedeam cum zumzăie relaxaţi îmi venea să-mi pun eu cască, pieton.

La poştă, altă atmosferă familiară, unde de data asta m-am simţit mai puţin confortabil. Coadă. Doamne la patru ghişee, doar două funcţionează. În general oamenii de la coadă sunt în vârstă, arătând exact ca oamenii în vârstă de la noi care stau la coadă. Îmbrăcaţi în haine bune, de modă veche, domnii cu pălării, doamnele cu batic, îşi aşteaptă cuminţi rândul la… nu ştiu la ce. Domnişoarele de la ghişeu nu par la fel de înduioşate de clienţii lor, îi tratează repezit, vorbindu-le tare şi destul de răstit – „haide, dom’le, nu vezi că aici scrie 16, nu 14? Nu la sucursala asta trebuie să vii, ci în alt cartier. NU, NU AICI! Nu ştiu unde e, nu mă interesează, întrebaţi la cine v-a trimis biletul. La revedere, următorul!”

Bineînţeles că n-am înţeles eu toate astea din albaneză, şi nici nu mi-a tradus cineva, dar cam a aşa ceva suna. M-am aşezat la o coadă, noroc că m-a văzut o doamnă de la un ghişeu neocupat şi mi-a făcut semn din cap „la capăt, la mesagerie”. Exact ca la noi. Doamna de la mesagerie, la care eram primul client, a fost foarte de treabă, mi-a înfăşurat cutia de carton cam ponosită primită la hotelul din Ohrid în 2 rânduri de scotch, să ţină, am completat formulare, 3000 de leci (lekë e moneda lor), adică vreo 20 de euro (cam scumpă poşta la ei, sau nu? pentru 4 kile), şi gata, am scăpat de hainele „bune” de conferinţă, se duc singure la Bucureşti.

Cale-ntoarsă spre hotel, trec pe lângă vânzători stradali care-mi aduc aminte de zona Şura Mare,

asaltat vizual-verbal din toate părţile de rotiserii – nu mă-ntrebaţi cum se spune „pui” în albaneză, că nu vă spui. Atât singularul cât şi pluralul sunt de mare distracţie scrise mare pe frontispiciul magazinelor.

Ajung înapoi pe strada cu hotelul, cea de mai jos – hotelul e clădirea gri cu geamuri multe şi palmier în faţă din stânga, după copac.

Cu poza asta se văd două lucruri: una, că în spate, după blocurile vopsite sunt blocurile gri, majoritatea, şi a doua că mica mea cameră distorsionează puternic la distanţa focală minimă; mi-e lene să mă chinui la toate pozele în fotoşop, sper să bage picasa o posibilitate de a corecta asta. Până atunci, clădiri înclinate nenatural servim, asta e.

Domnul de la recepţie seamănă cu un Michael Caine mai scund în rol de majordom, foarte serios şi amabil. Îl abordez „Mirë mëngjes, ju lutem, ku është furgon për në Kruja?” (‘mir mănghiés, iu lútem, cu ăşt furgón păr nă cruia?’, adică „bună dimineaţa, vă rog, unde este furgon pentru la Kruja?”)

Atât i-a trebuit. Ca de obicei, când mă chinui să spun ceva în limba locală, se întâmplă două scenarii: oamenii se uită compătimitor la mine şi răspund în engleză, SAU mă fac înţeles, oamenii zâmbesc larg şi încep să turuie răspunsul pe limba lor, din care nu înţeleg nimic.

Cazul al doilea aici. S-a prins însă Michael Caine că nu pricem şi mi-a explicat rar şi cu gesturi largi cum că iau autobuzul până la piaţa cutare, mă dau jos şi întreb acolo de furgon. Booon. Mă duc în cameră, dau să încarc rucsacul la spinare, când – sună telefonul.