Lacul Koman

Mă aflu în sălbăticia Nordului Albaniei, plouă, mi-e frig, foame, mă doare gâtul şi mă gâdilă şi-o tuse. Mă întreb, „oare de ce o să-mi pară rău mai mult, dacă mă întorc la Shkodra, sau dacă merg mai departe cu feribotul?” – când aud vorbindu-se italiană. La masa vecină din obositul bar (cam ca o cârciumă de gară de la noi, ceea ce, într-un fel, şi era) stătea un bătrân cu nişte tineri. Tinerii se ridică, îşi iau la revedere şi pleacă, bătrânul vine spre uşă uitându-se îngrijorat la micul feribot care tocmai pleca. Îl întreabă în italiană pe barman dacă ăsta e feribotul; din ce răspunde puştiul nu înţeleg dacă e da sau nu, dar bătrânul rămâne pe loc, rămân şi eu. Îl întreb pentru siguranţă „për në Fierzë, 10? (arăt cu degetele)”. „Po.” („da”) „Feribot, ritorna oggi?” (dacă se întoarce feribotul azi) „Po. Si.” Hmm. Mă gândesc că băiatul de lângă feribot ar trebui să ştie mai bine decât băiatul de la hotel. Pe de altă parte, nu sunt sigur că a înţeles ce l-am întrebat.

Intru în vorbă cu bătrânul, îl întreb de unde e. „England”. N-aş fi zis, vorbeşte bine italiană, fără accent din ce mi-am dat seama. Aflu şi de ce: e profesor de lingvistică la universitatea Cambridge. A fost directorul catedrei de limbi străine, mai precis, acum pensionat. Vorbeşte 9-10 limbi (cele latine principale, rusa, germana) şi a fost în 180 de ţări. Hotărârea e luată, merg cu bacul azi, fie şi numai pentru compania acestui domn.

„Şi vreţi să mergeţi în toate ţările?”
„Nu. this is just sick – tre’ să fii bolnav să vrei aşa ceva. Ce e în restul ţărilor nu mă atrage, am văzut tot ce voiam să văd, acum revizitez unele locuri, cum ar fi Albania.”

Făcuse un tur întreg, de jos, de la Girokastra, Vllora, Durres, nu mai ştiu. Mă întreabă de unde sunt, zice „acum 2 săptămâni am fost în România. La Timişoara-Arad-Oradea. Frumos, mai ales la Oradea, plăcută surpriză. Apoi am ieşit în sus în Ucraina ca să ajung la Kosice.”

Dau să întreb mai multe, dar ne întrerupe feribotul de ora 10, care tocmai a sosit. Fugim prin ploaia de-acum serioasă şi intrăm înăuntru printr-o perdea de apă şiroindă fix deasupra uşii. De fapt, eu intru, el înconjoară şi intră pe partea cealaltă – e îmbrăcat doar într-un pardesiu uşor, are o geantă diplomat la el, atât.

Mă întreabă cu ce am venit, el a venit cu autobuzul din Shkodra, care l-a lăsat în sat, la 4km distanţă de lac, deşi de la hotel i-au zis că merge până la lac. Noroc că în autobuz erau doi poliţişti, care văzându-l dezorientat au oprit imediat un furgon care trecea şi i-au pus în vedere şoferului (unul din tinerii cu care era la masă) să-l debarce la feribot.

Altfel, e mulţumit de hotel (Grand Europa, îl văzusem aseară). De 5 stele, i-au pregătit şi micul dejun pe care îl are la el. I-au spus că este „bufet” şi pe feribot, dar nu vedem nici un loc unde ar putea fi. Camera e austeră, dar curată, cu bănci de lemn. Suntem vreo 15 oameni înăuntru, noi singurii străini.

După o aşteptare de vreo jumătate de oră peste ora de plecare, timp în care am timp de o poză cu barajul,

DSC_4444.JPG

plecăm.

DSC_4448.JPG

Peisajul e frumos, dar cu ploaia de afară nu prea poţi să-l savurezi pe deplin. Avantajele situaţiei – ceaţa de pe munţii care se prăbuşesc în lac are un efect estetic interesant.

DSC_4451.JPG

„Fiul meu s-ar bucura pentru vremea asta, îi place să fotografieze pe ceaţă.” Şi mie.

DSC_4455.JPG

Fiul lui lucrează în Houston, la NASA. Fiica e doctoriţă în Norvegia, iar el e singur – soţia lui a murit acum 6 luni, iar el de atunci cutreieră lumea. „Escapism”, zice cu un zâmbet trist. Trebuie să vândă una din case, probabil cea din Anglia, o păstrează pe cea din Elveţia. S-a hotărât greu, şi nici n-are timp – săptămâna viitoare pleacă în Brazilia, în junglă, la o conferinţă/întrunire despre voodoo.

Sunt numai urechi – n-am întâlnit în viaţa mea un asemenea personaj. Ne prezentăm, îl cheamă John. Şi printre priviri în afară la coturi, golfuri, insuliţe şi uneori case ce par părăsite, dar sunt locuite – oare cum trăiesc oamenii ăştia aici, mai ales iarna?

DSC_4464.JPG

Uneori se vede ceva ce aduce a sat, sau cătun, sau… o casă cu grădină,

DSC_4472.JPG

unde vedem şi feribotul mic ancodat în stânga. Deserveşte aceste mici aşezări în zigzag, bine să nu l-am luat – al nostru merge direct.

DSC_4477.JPG

Între timp, John povesteşte. Şi are o poveste de viaţă halucinantă. Născut în Estonia, din mamă nemţoaică şi tată scoţian, au fugit în Suedia în ’39, pentru că oricum ar fi dat-o, nu era de bine: dacă veneau ruşii, naţionalitatea mamei era în pericol (deşi era născută în Estonia), dacă veneau nemţii, vederile lor clare de stânga erau o problemă. Rudele lor au refuzat să plece, gândind invers: oricare ar veni, suntem apăraţi: dacă vin nemţii, suntem nemţi, dacă vin ruşii, suntem cunoscuţi drept socialişti.

Au fost împuşcaţi.

Suedejii i-au primit pe timpul războiului – atât. La câteva luni (sau săptămâni?) după ce s-a terminat, în ’45, le-au trimis carte cum că la revedere, timpul a expirat. Aşa au ajuns în Elveţia. În Anglia nu mai ştiu cum au ajuns. În celelalte 180 de ţări vizitate a ajuns din pasiune, şi cu munca – a predat numeroase semestre în străinătate, ca „profesor vizitator”, muncă voluntară. În ţări din astea – Etiopia, Iran, Rwanda. A stat la Hotel Rwanda cu 6 luni înainte să înceapă genocidul, îl cunoaşte pe proprietarul hotelului după care s-a făcut filmul.

Din călătoriile lui, am reţinut cum a ajuns într-o gară din Ucraina, chiar deasupra României, aşteptând trenul de Kosice, şi l-a abordat un tânăr foarte bine îmbrăcat, engleză fluentă, şi i-a propus să facă „good business” împreună. Ce fel de business? Ce vreţi putem face aici – arme, droguri, orice. E o zonă dubioasă de tot acolo, de care nici măcar nu se aude.

Şi a propos de zone dubioase, un episod hazliu venind din Ucraina spre Chişinău – a trecut prin Transnistria. La graniţă se cere o „taxă de viză”, nuştiucâte ruble. Dă banii şi paşaportul, la care grănicerul – „Stop! sunteţi pensionar, aveţi reducere 50%”.
„Onoarea banditească”, râde.


La un moment dat se deschide un perete – era de fapt o uşă glisantă, de după care apare un… bufet. Avea chipsuri şi biscuiţi – am ras astfel 2 pachete de biscuiţi şi una din pere, în timp ce John îşi consuma restul micului dejun de la hotel.

Doi copii se hârjoneau printre bănci, dom’ profesor încerca să comunice cu ei – comunicare verbală într-o direcţie, nonverbală în cealaltă. Astfel a intrat în vorbă cu unul din părinţi – după o vreme m-am dus şi eu. Vorbea o engleză ruptă din filmele cu… londonezi – omul locuia la Londra, era fan înrăit Chelsea şi vorbea engleza cu accent perfect nativ.
Când m-am alăturat discuţiei, dom’ profesor discuta – prin intermediul englezo-albanezului – cu tatăl celui din urmă, fan declarat al lui Enver Hoxha. „Mână de fier”, sugerează cu pumnul strâns ridicat la semiînălţime. John povesteşte cum a venit în Albania prima dată în 1970, invitat de însuşi Enver Hoxha, ca participant într-un colectiv de profesori universitari europeni care să ajute, timp de o săptămână, la reformarea sistemului de învăţământ albanez. Ca idee, ca să intre în Albania a trebuit să meargă întâi în Egipt, nefiind zboruri directe din Europa de Vest, doar din ţări… „nealiniate”. Odată ajunşi aici au fost cazaţi la singurul hotel din Tirana, unde au avut condiţii de lux, mâncare berechet, servicii ireproşabile. Reţeta clasică – dictator în puf, popor în mizerie.

Dom’ profesor îmi spune că l-a întrebat pe noul nostru prieten dacă se întoarce feribotul azi, a zis că sigur nu. Asta ridică întrebarea despre cum ajung eu înapoi la Shkodra, la bagaj. În cel mai rău caz, în carte zice că e un hotel ponosit în Fierzë, localitatea de la capătul lacului; mă uit pe hartă, ar mai fi o idee dacă găsesc un furgon până la Kukes, pe unde se pare că trece o autostradă nouă care leagă Albania de Kosovo, după spusele lui John. De la hotel mi se sugerase să găsesc o maşină pe bac care se întoarce la Shkodra, dar uitându-mă în jur îmi dau seama că asta o merge în sezonul turistic, dar acum toţi oamenii din barcă (cu excepţia mea şi a lui nenea John) se duc în sus cu treabă, puţin probabil să se întoarcă.

Dom’ profesor trebuie să ajungă la Pristina azi, şi ar vrea să viziteze podul otoman din Prizren pe drum. Îl întreb dacă are transport asigurat – dat fiind că a stat la 5 stele s-ar potrivi, dar nu. Zice că stă la 5 stele pentru că are nevoie de un somn bun, dar altfel călătoreşte cu mijloace „normale”. Speră să găsească un furgon la sosire. Sper şi eu.

Afară plouă cu intermitenţe, cum scoţi nasul să faci o poză, cum începe iar. În timp ce John se hlizea la copii, eu am văzut nişte vidre la mal, într-un golfuleţ verde, ca acesta.

DSC_4483.JPG

Nu le-am pozat, le-am observat doar – animale foarte rare, se bălăceau în apa verde. Ca pe Animal Planet. Am încercat şi eu să intru în vorbă cu un copil, prezentându-mă şi întrebându-l cum îl cheamă, dar n-am înţeles ce mi-a răspuns, aşa că m-am lăsat păgubaş.

Timpul trece destul de repede, cu poveşti. John e fascinat de „blood feuds, nu ştiu cum le zice în albaneză”. „Kanun„, zic şoptit (în ultimă instanţă mi-am dat seama că poate n-ar fi neapărat indicat să folosesc cuvântul cu voce tare, pentru că obiceiul e răspândit tocmai în Nordul Albaniei, unde ne aflăm). Am citit şi eu în carte, un fel de război între familii, unde unul dintr-o familie a omorât pe unul din alta, familia e datoare să răspundă la fel, urmată de replică, şi tot aşa până ori nu mai rămâne nici un bărbat dintr-una din familii, ori conflictul e mediat de către înţelepţii satului. „Sunt oameni mai… duri prin părţile astea, primitivi într-un anumit fel” – John e fascinat. „Dar nu te teme”, zice, „chiar dacă păţeşti ceva, fac nişte înmormântări straşnice pe-aici”. Nu mă tem.

„Bufetul” se închide, semn că ne apropiem de capătul călătoriei acvatice. Mă-ntreb ce ne aşteaptă la Fierzë.

Anunțuri

10 gânduri despre “Lacul Koman

  1. Am cunoscut pe cineva care vizitase toate tarile lumii, e chiar mai tanar ca englezul tau (deh, avea si banii necesari si isi facea si timp pentru pasiunea asta), nu e „sick”, ma indoiesc ca isi propusese sa „bifeze” toate tarile lumii cand l-a prins morbul calatoriilor, dar la un moment dat, cand ai vizitat deja 180 de tari, sa zicem, sa le vezi si pe celelalte 15 nu mai e mare scofala. Avea si are niste povesti la fel de interesante ca John al tau. Sa speram ca vom fi si noi, pe la varsta pensionarii, niste personaje cat de cat interesante, nu niste batrani ramoliti preocupati de painea zilnica si medicamentele compensate…

    Apreciază

  2. @TH – merci. despre englezi, nu stiu de ce am senzatia ca ori calatoresc mult, ori nu pleaca de-acasa. probabil asa e cand te nasti pe o insula. sau poate e doar o impresie.

    @Anca – nu i-am spus lui dom’ profesor (de ce, e alta intrebare), dar mie mi-ar placea sa ajung in toate tarile, cred ca fiecare (chiar si „teritoriile dependente”) are o poveste pe care-as vrea s-o aflu si o personalitate pe care-as vrea s-o vad la fata locului. but then, i may be a bit sick :)

    @ane – ce te-a facut sa te gandesti la recomandare?

    Apreciază

  3. aha, deci asta e si perceptia :D. well, vorba unui batran filosof neozeelandez, „perception is the truth”.
    2 intrebari:
    1. cum iti dai seama daca un om „a/e citit” sau „n-a citit”?
    2. cand aveti, frate, timp sa cititi atat de mult?

    Apreciază

  4. Sunt oameni la care e simplu de detectat. Dupa veselia entuziasta cu care scot porumbei pe gura.

    Nu e cazul tau totusi. Chiar m-am intrebat care e secretul. Nu numai ca nu faci gafe nici de limba, nici de cultura, dar cunosti multe si despre ce-i face pe oameni sa ticaie. La tine stiu pentru ca am fost atenta la lectie. :D Adica am bagat la cap multe din comentariile tale privitoare la lecturi.

    Timp de citit avem vara. Cand scriem mai putin. Uita-te la tine cum stai noapte de noapte sa ne spui povesti. Normal ca n-ai timp de citit. :)

    Apreciază

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s