Ajuns la parc, mă întreb ce-o fi cu Owen, rămăsese că sună după ce găseşte cazarea. L-aş suna eu, dar nu am numărul – i l-am dat doar pe al meu. Hmm, zisesem că mergem împreună la cetate, dar – am ajuns deja la parc, e destul de târziu, zic s-o iau încetişor încolo, să apuc s-o văd pe lumină. Trec aşadar de parc şi dau de apă. Şi nu orice apă – Dunărea. Peste ea se arcuieşte un pod, iar dincolo de pod…

dar să nu ne grăbim – întâi o panoramă la cum se vede faleza din acest punct:

Mi-am zis să explorez acest mal întâi, poate sună şi Owen între timp, iar dacă nu, trec dincolo. Aşa că am mers pe mal, trecut de pod,

savurat faleza,

pe care am parcurs-o până la monumentul cu statui dedicat evreilor căzuţi în al doilea război mondial, amenajat într-un loc panoramic ideal.

Pe drum înapoi am pozat şi o statuie vie,

şi apoi a venit momentul să trec podul de aramă, cu rame albastre.

Se ajunge repede la cetate, loc unde am simţit nevoia să testez panorama de tip „lung”:

Cei doi băieţi s-au ridicat de pe bancă la scurt timp după ce am făcut poza, aşa că m-am aşezat în locul lor şi am savurat priveliştea, încercând să fac cât mai puţine poze. Ar fi de menţionat doar portretul unei mămăruţe care a stat un pic pe la mine pe picior.

E patru şi zece, timp să urc pe lângă ceas

pentru o panoramă şi mai înaltă.

Banca pe care stătusem e în vârful „V-„ului răsturnat,

iar cele două fete care stăteau de poveşti redau foarte clar atmosfera din cetate: relaş total.

Foarte puţină lume la obiectivele principale,

în general e o linişte molipsitoare – lumea îşi vede de treabă, nu e sezon turistic, oamenii care trec podul sunt preocupaţi, merg la/de la lucru, n-au timp de plimbări, nu e nici măcar week-end, e o zi normală a săptămânii – ceea ce mă face să conştientizez parcă şi mai acut faptul că sunt în vacanţă.

Să trag deci aer adânc în piept şi celebrând acest fapt să dau o tură

pe ziduri.

Îmi place cum se vede dunărea lucind, podul, iar în depărtare dealurile în ceaţă.

Se pare că nu sunt singurul care apreciază.

Sub privirile întrebătoare ale acestui copac

se desfăşoară complicatul sistem

al zidurilor exterioare.

După ce termin tura pe ziduri, hai să intru şi în muzeu, dacă tot am venit. Sunt singurul vizitator. Muzeul e mic, conţine date despre cetate. Mi-au atras atenţia această hartă cu Hungaria Regnum, din care a făcut parte şi Vojvodina („Vojvodina Novi Sad” era una dintre echipele mele favorite când eram copil – îmi plăcea foarte tare cum sună de muzical)

dar mai ales planurile cetăţii, făcute de austrieci.

Constat că ce am văzut la suprafaţă trebuie că e o nimica toată pe lângă ce e dedesupt – o constructie de mare măiestrie arhitecturală şi inginerească.

Din păcate, e închis pentru renovare, aşa că ies din nou în curte, unde tresar auzind un fluierat melodios. Zidarii cântau.

A fost unul din momentele cele mai plăcute ale zilei. Oamenii munceau fluierând pe schele, emanau o bună-dispoziţie contagioasă.

Am ieşit din cetate

luând buna dispoziţie cu mine, iar o privire încruntată întâlnită pe drum n-a făcut decât să mă amuze.

A, inainte de asta, chiar la iesirea din cetate e un magazin de tricouri care mi-au placut, făcute de tineri designeri. „I like this„, am zis arătând spre pieptul frumoasei vânzătoare; doar când a roşit mi-am dat seama că expresia putea avea şi alt sens (adevărat, de altfel). Până la urmă n-am luat modelul cu balenă şi conturul oraşului pe fond albastru-petrol pe care-l purta, ci doar nişte vederi – acum îmi pare rău; dacă aş fi luat acel tricou, acum aş fi ştiut şi cum se numeşte magazinul – aşa, am uitat.

Dincolo de zidurile fortăreţei, oraşul vechi nu e renovat peste tot, arată ca părţile nerefăcute ale oraşelor transilvane de la noi,

poate de-aia mi se pare că are şi partea asta farmecul ei.

Cetatea e însă într-o „formă” foarte bună,

oferind şi mici locuri idilice pentru „insideri„. Mă întreb dacă pescarul de la capătul scării pescuieşte pentru clienţii restaurantului, sau pentru propria găleată.

Lumina apusului cade foarte frumos, aşa că reeditez poza cu podul albastru,

înainte de a mă întoarce în piaţa cu catedrala

şi zone pietonale aglomerate.

Înainte de a pleca mi-am luat o clătită (bună!) de la mall-ul de lângă şi am şezut pe bancă privind la lume şi observând un nou trend în rândul tinerelor familii: părinţi grijulii foarte bine îmbrăcaţi supraveghind copii aflaţi în maşinuţe de jucărie, dar funcţionale, cu care se dau prin piaţă făcând un zgomot infernal.

Aaa, a propos de piaţă, am uitat să zic – de fapt, nici nu mai ştiu când m-au oprit, acum sau mai înainte, parcă la primul descălecat înainte de masă – îmi vedeam eu de ale mele privind în sus la turnul catedralei

când mă trezesc cu un microfon în faţă. Un băiat de la televiziunea sârbă m-a întrebat dacă vreau să răspund la o întrebare pentru ei. Ăăă… ok.

„Îţi place Serbia?”
„Da.”
„De ce?”
„…pentru că e …frumoasă, diversă, …cu personalitate, ……..şi istoric apropiată de România.”

Nu le am cu camerele de luat vederi – m-am fâstâcit şi acum ca şi alte dăţi, iar ulterior mi-au venit în minte lucruri mult mai cu miez de spus… te pomeneşti că mă şi arată ăştia la televizor cum m-am împleticit. Mi-a fost ciudă o vreme, dar a trecut.

Cu o ultimă privire spre centrul NoviSadului

mă îndrept spre autogară, mergând mai mult cu spatele, să pot savura lumina roz a apusului ce se revarsă peste case.

Sună şi Owen – abia acum a reuşit să găsească locul de cazare, individul îi dăduse instrucţiunile greşit… Asta e, poate data viitoare în alt colţ de mapamond.

Ajung la autogară, şi abia acum când mă uit la poză îmi vine întrebarea „oare ce caută locomotiva la autogară”?

M-am bucurat oricum, pentru că mi-a adus aminte de casă, aveam una asemănătoare lângă gară, pe care făcuse servici Moşu acum mulţi mulţi ani, în perioada romantică a CFRului.

A noastră e lângă gară, aici lângă autogară – şi sunt sigur de asta, pentru că scrie (citiţi în dreapta mijloc):

Or fi români în Vojvodina? Până aici o ajunge „Banatul Sârbesc”? Atunci nu ştiam, dar iată ce zice acum Wikipedia:

„În Voivodina locuiesc 34 576 de români, concentraţi în 42 de localităţi.[1] Odată cu garantarea autonomiei în Voivodina, limba română a primit statut oficial împreună cu grafia latină, după cum se precizează în Statutul Provinciei Autonome Voivodina, Dispoziţiile de Bază, articolul 6:

În activitatea organelor Provinciei Autonome Voivodina în uz oficial cu limba sârbocroată şi scrierea chirilică, iar scrierea latină, în modul stabilit de lege, sunt concomitent şi limbile maghiară, slovacă, română şi ruteană şi scrierile lor şi limbile şi scrierile altor naţionalităţi în modul stabilit de lege.”

Mai multe despre românii din Vojvodina aici.

Iar noi să urcăm în autobuz, şi să… dormim cele două ore până la Belgrad.