Un nene bătrân, cu pantaloni de stofă maro, geacă gri şi pălărie gri de modă veche mă vede pe trotuar cu harta, şi-mi zice imediat „station? direction” – şi arată înainte. Încerc să-mi închipui scena la Bucureşti, nu la Belgrad. Reuşesc – domnii cumsecade de modă veche sunt la fel în orice oraş.

E 13 octombrie, de fapt plănuiam să mă întorc azi, de ziua lui M., dar chiar M. a sugerat mai bine să mă duc la Novi Sad, dacă tot sunt aici, că e frumos. Aşa că m-am dus la autogară în loc de aeroport. Din fericire, în loc să iau un burek de mic dejun am zis „hai să văd întâi la cât am autobuz”, şi m-am dus la ghişeu. Peste 4 minute! Iau biletul, fug, văd o barieră între mine şi autobuz, dau să trec – „alo, alo!” Mă întorc mirat, un paznic. „Coin!” Aah, văzusem eu că-mi dăduse un jeton la ghişeu, dar l-am lăsat acolo. Mă întorc după el, fug înapoi, trec pe la turnicheţi – şi-l prind.

Durează ceva până ieşim din oraş, care are bineînţeles şi părţi care arată cam ca prin Bucureşti,

dar diferenţe se văd la râu – spre deosebire de Dâmboviţa noastră, Sava şi Dunărea au prilejuit o viaţă portuară „adevărată” la Belgrad,

cu cetatea Kalemegdan frumos profilată pe după pod (vom reveni la acest pod).

Imediat după ce am trecut apa mi-au căzut ochii pe un teren de fotbal, şi profitând de încetinirea traficului am tras un filmuleţ cu viitorul fotbalului sârbesc. Observaţi construcţia fazei, pasele, ce frumos „lucrează” copiii. Am avut norocul să prind şi un gol frumos construit :):

„Tata, glubici!” zice un copil din faţa mea, care se aude şi pe fundalul filmului. Râd în sinea mea – auzisem mai demult de la un sârb că şi ei zic tata, ca noi. Copilul probabil zisese golubici, care înseamnă porumbel. Între timp m-am (re)obişnuit şi eu cu limba slavă, şi folosesc cu voluptate de câte ori am ocazia un da răspicat, dar şi dobro (bine) sau može (citit „moje”), un fel de „merge, în ordine”.

Pe drum mă păleşte somnul, desigur, şi mă trezesc buimac chiar când ajungem la autogara din Novi Sad. Cum cobor, nu-mi vine să cred ce văd – o faţă cunoscută. E Owen, irlandezul cu care m-am conversat în Sarajevo, la turul de oraş organizat pe jos. A venit direct la Novi Sad, unde stă o noapte, urmând să încheie sejurul cu Belgradul. Luăm amândoi un autobuz să ne ducă în centru, la informaţii turistice, să afle unde trebuie să ajungă pentru cazare.

Pe drum îmi povesteşte cum a fost şi la turul tunelului din Sarajevo, având drept ghidă chiar pe Samira, doamna puţin severă care ne făcuse şi turul centrului pe jos. La început cică a fost la fel de severă şi fără chef, poate pentru că era răcită, dar apoi s-a înflăcărat şi le-a povestit cum şi ea a folosit tunelul, a stat în oraş în timpul asediului, dar s-a îmbolnăvit de pneumonie şi a trebuit să plece ca să scape, a ajuns în Suedia – şi spre stupefacţia colegului suedez din grupul de turişti au început să converseze în suedeză. Irlandezul mi-a mai zis că nu părea încântată că a trebui să plece, ar fi preferat să rămână pe baricade, să lupte. Reflectăm la „ce oameni sunt ăştia”. Conversaţia se poartă mai pe şoptit-ocolite – suntem în zona „duşmanului”.

Care „duşman” e foarte amabil, un călător ne spune din proprie iniţiativă că trebuie să coborâm, ceea ce şi facem fără a sta mult pe gânduri. După un scurt moment de totală dezorientare, întrebăm un paznic dacă ştie despre biroul turistic. Nu ştie engleză, dar las’ că întreb în sârbă, hehe. Doar că răspunde (evident) tot în sârbă, din care desigur nu înţeleg nici eu nici Owen vreo iotă, astfel încât până la urmă tot limba gimnastică ne arată direcţia. Ne dăm seama curând (după o întrebare revelatoare la Lil’ Jane) că suntem chiar pe strada care trebuie, găsim şi biroul turistic, iar omul îi explică lui Owen într-o engleză fără cusur unde trebuie să ajungă. Aici ne despărţim – el merge să-şi caute gazda, eu mă apuc să bat centrul. Rămâne să vorbim la telefon după ce găseşte locul, să ne întâlnim în oraş să vizităm împreună cetatea.

Urmând indicaţiile primite, ajung repede la arcada

prin care intru în piaţa principală, dotată cu catedrală.

Privire mai largă la nivelul solului – în stânga de tot primăria, în dreapta un mall:

Între catedrală şi mall se face o stradă pietonală,

iar pe o bancă din cele de pe stânga stăteau două fete. Le întreb de unde au plăcintele de le mâncau, îmi spun că de la o pekara de pe o uliţă lăturalnică ce dă în strada principală. Zis şi făcut, o iau înainte pe ulica principală,

găsesc brutăria, iau un burek cu ciuperci şi-un iaurt bun, pe care le consum pe o bancă sub un pom, uitându-mă la lumea care şedea la terase

sau trecea în plimbare (aici, văzută din perspectiva broaştei).

Din capătul străzii

zona pietonală se continua atât la dreapta

cât şi la stânga (a propos, dacă întreabă cineva cum sunt fetele din Novi Sad – iată-le)

Am luat-o la dreapta, pe lângă case în stil austo-ungar

frumos renovate

şi am ajuns în capătul cu terasă,

statuie

şi parc.

Ce era dincolo de parc, în episodul următor.