Brâncuşi şi Serra

26 iunie 2011

Ernst Beyeler a fost, zice aici, cel mai important dealer de artă modernă din Europa postbelică. În 1982 a inaugurat împreună cu soţia Hildy muzeul „Fondation Beyeler” în satul unde locuia, undeva lângă Basel. Muzeul găzduieşte impresionanta colecţie de artă modernă strânsă de cei doi pe parcursul a 40 de ani. Se zice că Beyeler avea „ochi” pentru lucrări care urmau să devină celebre, şi le cumpăra cu câţiva ani înainte ca acest lucru să se întâmple.

Am aflat de asta întâmplător, citind într-o dimineaţă un articol dintr-un ziar, cu ochii cârpiţi, pe ipod (mi-am luat un ipod touch de capacitate minimă pe care îl folosesc în principal pentru a citi noutăţi (cu precădere sportive, dar nu numai) din ziare şi reviste dimineaţa când mă trezesc – şi să mă trezesc mai uşor aşa, am o motivaţie să deschid măcar un ochi). Articolul vorbea despre o expoziţie Brâncuşi – Serra la această Fundaţie Beyeler. Habar nu aveam nici cine sunt Serra şi Beyeler, dar m-am trezit instant când am citit numele Brâncuşi, şi am hotărât să cercetez şi vizitez.

Aşa am ajuns, destul de greu că e încurcat, la Riehen, satul cu pricina. Muzeul e mic dar foarte cochet,

DSC06778.JPG

a, pardon, nu ăsta e muzeul, aici e intrarea.

DSC06781.JPG

Din păcate nu e voie să faci poze şi mă gândesc că or fi camere de supravegheat înăuntru, şi nu vreau să-l fac pe Brâncuşi de ruşine (mai ales că am un tricou cu „all romanians are vampires” scris pe spate, deci s-ar vedea clar pe camere cine e ofensatorul), aşa că n-am făcut nici o poză înăuntru.

Biletul e destul de piperat, 25 de galbeni; odată ajuns înăuntru văd scris că se fac tururi ghidate – încă 7 parale. Ezit un moment, dar sunt prea curios să văd ce zic străinii despre Brâncuşi, aşa că marc cei 7 piaştri, chiar dacă ghidajul va fi în franceză. Turul începe la 3, perfect, am un sfert de oră timp să dau un ocol de recunoaştere personal, cum îmi place mie. Nu intru în spaţiul colecţiei speciale, ci explorez alte două încăperi, dând cu ochi uimiţi de o sumedenie de Cezannuri, VanGoage şi, mai ales, Picassouri. Originale. (încă nu ştiu cine a fost acest domn Beyeler, vreun pictor, mă gândesc). Oau. Numai pentru astea şi merita venit.

Dar eu abia aştept să văd altceva, se apropie ora 3, aşa că mă învârt în jurul holului, după ce mă asigur întrebând că de aici se pleacă.

În hol, o placă mare de fier, pusă de-a lungul. Dreptunghiulară, destul de îngustă. Arată cumva cool, aşa, e o prezenţă, n-ai cum s-o ocoleşti. E prima sculptură a lui Richard Serra. (poza e dintr-un pliant, de aceea dunga din mijloc)

DSC06821.JPG

E vremea să citesc un pic în pliant şi pe perete, să vedem cine e individul. American, născut în ’39, deci nu e contemporan cu Brâncuşi, nu s-au cunoscut – atunci ce caută aici? Întrebare retorică, pentru că între timp am aflat ce caută – organizatorii au încercat o chestie curajoasă, prezentarea în paralel şi dialog a doi artişti la prima vedere foarte diferiţi, dar care au anumite puncte comune interesante.

Serra a fost cu o bursă la Paris un an când era studinte şi mergea în fiecare zi la atelierul lui Brâncuşi, aflat pe vremea aceea în cadrul Centre Pompidou, şi schiţa. Brâncuşi i-a deschis ochii spre libertatea formei, având o mare influenţă asupra carierei lui viitoare, zice el – carieră în care a mers într-o cu totul altă direcţie.

A fost de acord să participe la această expoziţie (se cunoştea bine cu Beyeler) cu o condiţie: să „aibă” el foaierul. De aceea placa de fier fix la intrare – recunosc că dă un efect interesant.

Iată că soseşte şi ghidul, şi ceilalţi membri ai turului – în număr de doi, o doamnă şi un domn în vârstă. Bine şi aşa, mi-am dorit să nu fiu singurul, să văd reacţiile altora. Începem cu anecdota cu foaierul de mai sus, de la ghid o ştiu. Ne mai spune că această placă de fier stă doar susţinută de propria greutate (45 de tone), de au trebuit să ranforseze podeaua ca să ţină.

După introducere, începem cu o sală numai cu lucrări de Brâncuşi – săruturi. Mai multe; mie (şi doamnei) cel mai mult îmi place cel din piatră, necizelat. Ăsta din poză e altul, luat de pe site, poza fiind de la muzeul Berlin/Hamburger Kunsthalle.

Fullscreen capture 6292011 111833 PM.jpg

Una din cele mai inovatoare sculpturi din istorie, a rupt-o brusc cu tradiţia „naturalistă” (ghidul ne-a arătat prin contrast sărutul lui Rodin, creat cam în acelaşi timp)

sursa: ibiblio.org

şi, într-o manieră uşor naivă, a prins gestul într-un cub. Doamna e în extaz – „mais regard, Louis” (nu mai ştiu cum i-a zis lui nenea), „quelle tandresse!„. Ghidul ne povesteşte cu această ocazie celebra frază a lui Brâncuşi către Rodin, drept răspuns la oferta de a lucra în atelierul lui – „rien ne pousse à l’ombre des grands arbres„, „nimic nu creşte la umbra marilor copaci”. Iar eu îmi bombez pieptul şi-s aşa de mândru de parcă eu aş fi zis citatul şi-aş fi intrat în istorie.

Mergem mai departe, un grup statuar (altă revoluţie, pentru prima dată au fost puse două statui independente în relaţie), „fetiţa franceză” şi o statuie ciudată, cu o cană în vârful unei precursoare a coloanei infinitului. Şi înc-o revoluţie în revoluţie – concomitent cu dar separat de alţi artişti moderni (Picasso cu ghitara, de exemplu), Brâncuşi inovează scultpând… obiecte, nu oameni. Într-adevăr, majoritatea statuilor „clasice” înfăţişează oameni! Nu m-am gândit niciodată la asta.

Următoarea lucrare e dintre cele mai faine, a propos de oameni: ia ziceţi, care-i Adam, şi care-i Eva?

Fullscreen capture 6292011 111746 PM.jpg

Doamna a zis că Adam e jos şi Eva sus, eu am zis că e clar Eva jos, cu plete, iar Adam sus, simbolul falic. Doamna a avut dreptate, cică Eva e sus. Dar ghidul a zis că sunt foarte multe interpretări la sculptura asta, unii se întreabă dacă Adam şi Eva nu sunt combinaţi sus, iar jos e doar un… soclu.

Vis-a-vis de cuplul primordial se află prima lucrare a lui Serra, nişte benzi de cauciuc lat, îmbârligate, agăţate de nişte cuie – vreo 7 cuie, seturi de diferite culori, din care ultima are şi un neon alambicat agăţat. Mie mi se pare o prostie, dar are bineînţeles un tâlc: Serra a vrut să sfideze legile sculpturii, care presupunea mereu un soclu, gravitaţie, control, şi a vrut să creeze ceva ce nu are nici soclu – lucrarea nu atinge pământul – nici control – benzile se aranjează de fiecare dată altfel, şi tratează gravitaţia diferit. Gravitaţia e cea care determină forma sculpturii, dar nu există contact cu podeaua. Privit aşa, parcă are ceva logică.

În următoarea încăpere sunt din nou multe sculpturi de Brâncuşi, din nou unele clasice – capul de copil, foarte „naturalist” sculptat şi foarte bine pus în scenă lângă variantele mai abstracte – se vede cum a evoluat, a simplificat la minimum liniile, până când capul de copil a ajuns ca un… ou. Foarte tare este sculptura „primul ţipăt” – un ou cu o ciobitură, care sugerează foarte puternic o gură de copil scoţând primul strigăt.

Bine, sunt şi eu subiectiv, pentru că Brâncuşi e singurul artist român care poate primi o aşa onoare, cu o aşa expoziţie, dar văzând lucrările în context, îţi dai seama cât de me-se-riaş a fost.

Un pic mai încolo sunt muzele – atât cele gânditoare

Fullscreen capture 6292011 111639 PM.jpg

cât şi cea adormită,

Fullscreen capture 6292011 111856 PM.jpg

(a propos, capul ăsta pus aşa pe soclu, fără legătură ca la statuile clasice „cu soclu”, e tot un fel de rupere cu norma, un fel de a trata altfel gravitaţia – şi vedem primele corespondenţe cu Serra).

La capătul sălii, o altă monumentală reprezentativă pentru Serra – sculptura „Olsson”, dedicată unui poet american (nu e singura cu nume cu dedicaţie). Asta mie mi-a plăcut în mod deosebit,

Fullscreen capture 6292011 114026 PM.jpg

arată foarte explicit ce vrea el de la viaţă şi de la noi: lucrările lui sunt făcute să implice omul, să-l pună în relaţie nemijlocită cu sculptura, să-i afecteze mediul şi starea de spirit – de obicei prin disconfort. Şi într-adevăr, îţi vine mereu să te înclini să compensezi unghiul, plus că te întrebi dacă nu va cădea pe tine. Fain.

Urmează două „încăperi Serra”, una cu două paralelipipede aşezate un pic altfel, de mereu te întrebi dacă sunt identice, deşi nu par (sunt), cealaltă cu o placă mare de fier pe jos, dreptunghiulară, poţi călca pe ea, cealaltă prinsă în cruce pe tavan. Din nou interacţionezi, din nou senzaţie de disconfort, mi-era că se prăbuşeşte peste noi.

Intrăm apoi în camera cu Negresele lui Brâncuşi – cea neagră (marmură) şi cea blondă (bronz), urmată de o sală cu altă aglomerare de „vedete”: deşi mijlocul e ocupat de „castelul de cărţi” al lui Serra, interesant, din plăci de plumb,

Fullscreen capture 6292011 111605 PM.jpg

vedetele sunt cele două Prinţese X (statuie cu scandal, au vrut s-o scoată de la o expoziţie pariziană cum că ar fi obscenă, simbol falic – când colo ea reprezintă o femeie, lucru afirmat mereu de Brâncuşi.)

Copy of Fullscreen capture 6292011 114026 PM.jpg

Vedetele şi mai mari sunt două dintre preferatele mele – domnişoarele Pogany, raritate să fie expuse în tandem.

Un lucru deosebit la ele – par a avea ochii foarte mari, deşi… practic nu au ochi „sculptaţi”, deloc, doar sprâncene. Domnişoara Pogany „originala” a fost invitată la atelier de Brâncuşi şi s-a recunoscut în sculpturi, fără să-i spună.

După încă dou săli Serra ajungem la ultima şi cea mai măiastră sală Brâncuşi, dominată de Pasărea Măiastră la înălţime, survolând cu privirea o colecţie de Păsări în Zbor, unele dintre cele mai elegante reprezentări pe care le-a creat omenirea aristică, după părerea mea. Formă pură, eleganţă, sugestie – parcă vezi această pasăre cum se înalţă pe vârfuri şi vrea să-ş ia zborul. Atât eu, cât şi doamna şi nenea Louis (sau cum l-o fi chemând) suntem încântaţi.

Tot aici e o coloană a infinitului, ghidul ne povesteşte despre complexul de la Târgu Jiu, pe care la întrebarea din public îl plasează undeva la graniţa cu …Turcia (îl corectez, încercând să-mi abţin un ton moralizator, tentant mai ales pentru că observasem cum şi pe panoul de introducere scriseseră Hobia în loc de Hobiţa, dar intenţionat, cu un punct sub i – cum naiba, mă întreb, nu s-au interesat cum se scrie cu adevărat?! Ce era aşa greu? Puteau să intre pe Wikipedia englezească sau nemţească (de altfel, cu regret observ că pagina wikipediei româneşti despre Brâncuşi e mai săracă decât cele menţionate, pagina nemţească fiind senzaţională).

Oricum, complexul de la Jii marchează sfârşitul discuţiei, şi apogeul creaţiei – „vedeţi aceste cercuri de pe poarta sărutului? sunt abstractizări maxime ale sărutului cu care a început expoziţia noastră”, zice ghidul. „Şi aceste linii paralele de pe poartă – tot o abstractizare a sculpturii.” „Uau”, zic colegii mei de tur. „Oui”, zic şi eu în gând, Brâncuşi rulează.

Ne luăm la revedere, cu mulţumiri, a fost foarte plăcut. Oamenii sunt din Geneva, apuc să-i întreb, m-a încântat încântarea lor.

Mai dau o tură expoziţiei, singur, citind pliantul – nu-mi vine să plec, încă, încerc să mai studiez şi savurez sculpturile, să mi le întipăresc pe retină.

Singura poză înăuntru o fac unui coridor, pentru că arată destul de „abstract”,

DSC06782.JPG

care mă duce la subsol, unde sunt expuse nişte fotografii de Brâncuşi şi nişte picturi (mă rog, nişte coli alb-negre) de Serra. Şi gata, din nou afară,

DSC06783.JPG

dau o roată muzeului.

DSC06784.JPG

E cochet, plăcut, în afară se văd porumb şi vii,

DSC06787.JPG

dar şi vaci.

DSC06789.JPG

Artă modernă la ţară. Literalmente, în curte îşi fac veacul tot felul de exponate interesante,

DSC06800.JPG

pe lângă flori.

DSC06803.JPG

Mă tentează un suc la terasa asta, dar renunţ, că am ceva drum de bătut înapoi. Mă mai opresc doar să fotografiez acest centaur în drum, pe stradă.

DSC06806.JPG

Un sat aşa mustind de artă modernă oriunde te uiţi, n-am mai văzut.

Reclame

4 gânduri despre “Brâncuşi şi Serra

  1. da, corect, numai cand le vezi de aproape pricepi cum sta treaba cu geniul lui Brancusi…
    da’ printelese alea numai aluri de femei nu sunt. ma rog, daca ai imaginatie, da, pot fi reprezentari feminine. altfel…

    Apreciază

  2. cica intr-adevar exista o versiune anterioara cu ochi si nas :), vezi aici o privire faina asupra expozitiei si problemei. nu-mi vine sa cred ca brancusi nu s-a prins de multiplele sugestii ale formei printesei in cauza, chiar daca poate n-a fost in intentie de la-nceput, da’ acuma, daca insista, fie si cum vrea el. vorba lui Einstein, „imagination is more important than knowledge” :)

    Apreciază

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s