Pe drum înapoi spre intrare pe lângă rollercoaster

mă opresc din când în când și fac

mai

multe

poze

oamenilor

care se dau

în ”săgeata argintie”, trenulețul făcut de Mercedes special pentru acest parc (deh, suntem nu departe de Stuttgart, fieful lor). Înălțimea e amețitoare și probabil viteza la fel – clar, nu mă urc.

La intrare descopăr această fântână albastră pe care n-o văzusem,

iau o înghețată pe care o mănânc lângă un show dansant pentru copii,

și apoi mă urc în această mare bilă.

S. îmi zisese despre bila eurospațială franceză că e ”fain”, iar cum S. e o fată subțire și sensibilă, am zis că sigur e ceva ”drăguț”.

Băi frate. Îngrijorarea mi-a dat ghimpe când am văzut afișul: ”acesta este un rollercoaster turbulent, neindicat persoanelor cu probleme de inimă, coloană, gravidelor și celor în vârstă.” Ăă… dar nu m-am întors, am intrat în horă, joc,

iar singura ieșire a rămas ”cu trenul”.

A urcat preț de vreo două interminabile minute printr-un întuneric total, probabil până în vârful mingii, de unde s-a pornit o coborâre într-adevăr turbulentă. Din fericire, nu cred că ne-au dat peste cap, oricum eu m-am uitat atent la căruțul din față, n-am văzut decât cu coada ochiului cum navigăm printre stele, galaxii și alte minunății cosmice. Important e că am ajuns jos teferi și un pic amețiți.

Următoarea stație, la greci, unde mă tenta acest circuit acvatic al lui Poseidon

care făcea

splash,

dar până la urmă nu m-am urcat – erau doar două splashuri, în rest plictiseală, ori mie îmi place navigația accidentată, cu curbe, dar fără mari diferențe de înălțime.
Aici era cam înalt,

așa că am zis pas și-am luat-o la picior prin ”Elveția”

în căutare de hrană și apă. Mergând așa pe lângă lacul artificial

am văzut turnul,

și din momentul în care am văzut că e turn de observație și nu de catapultat în su, King Kong a zis doar atât: ”sus”.

Și sus m-am dus,

priveliștea e faină,

vezi tot parcul (chestia aia se rotește),

și satul adiacent pe nume Rust.

De sus am văzut și o pistă șerpuitoare, pe care mi-am propus s-o testez.

Zis și făcut – era pista elvețiană de bob, pe lângă care mai trecusem. A fost rapidă, faină, nu știu însă de ce m-a luat durerea de cap după – probabil experiențele acumulate.

Soarele e încă sus,

dar mă uit la ceas – e deja 6, se închide parcul! A trecut repede. Mai am timp doar de o călătorie cu trenulețul, care face un tur de parc,

din care văd instalația MIR în toată complexitatea,

și gata! Prințesele anunță căderea serii.

Mă întâlnesc cu A., C. și V. la hotelul Collosseo, unde stau ei,

încercăm să găsim loc în curtea cu fântâni arteziene, foarte atent și cu gust fake-uită,

dar nu găsim loc, mergem peste drum la hotelul din ”Spania”, unde cinăm copios, povestim și ne râdem. Timpul trece pe nesimțite, ca de fiecare dată când ești cu prieteni buni, și uite-așa se face noapte. Ei mă duc la mașina care e parcată în celălalt capăt al parcului (în secret eu mai am un rechin de predat), dar… nu găsim intrarea. E întuneric, semnele sunt confuze, ne învârtim și prin Rust, până la urmă oprim la intrare, eu mă strecor printre bariere și-mi caut mașina în parcarea goală-goluță – n-a mai rămas nici un turist până la ora asta!

Cu o excepție – mașina mea e departe, ”în fundul curții”, mă așteaptă cuminte. Noroc că luasem monedă de parcare la începutul zilei, că altfel aici dormeam. Așa, am ieșit cu bine din parcare, am așezat rechinul pe bancheta din spate pe care V. adormise dus, și dă-i bice spre casă. Până am ajuns ziua mea trecuse, în mod plăcut.
(dovadă că trecuse e că am prins un radar fix cu o stradă înainte de casă. eh, nota de plată pentru o zi faină)