Petrecerea revederii a continuat până târziu în noapte. A doua zi ne-am urnit în ritm domol, cei care am rămas, întâi la J. acasă la un mic-dejun, după care am purces la târgul de toamnă, un fel de Oktoberfest al Stuttgartului. Vremea – excelentă,

lume ”la greu”. Eram curios ce e cu acest ”fest” – e un fel de ”chilbi” mai mare, cu diverse producătoare de adrenalină

care de care mai înalte

sau mai complicate.

Nu am servit nici una din ele, am servit niște cartofi prăjiți de la un stand de mâncare operat în totalitate de niște băieți care vorbeau românește, și apoi ne-am suit în marea roată.

Sindromul King Kong a compensat binișor frica de înălțime,

meritând

cu vârf și îndesat

golul din stomac.

Odată cu ultimele raze ale soarelui

m-am dus și eu cătră casă.