Am început cu artificii pe terasă,

care a fost frumos (până să reglez eu zu pozatul s-au terminat).

Apoi am trecut la ”vulcan”, dar nici n-a luat bine foc că am sărit – ”staaai, că e fix sub pom!” Prea târziu.

Așa că am stat, și cu o mână făceam poze,

cu alta îl priveam,

cu alta mă retrăgeam din calea lui când a-nceput să fâsâie mai tare.

Cu butoiașele mari nu mai facem aceeași greșeală, le punem într-un vas mare de flori, din lut, mai încolo la loc mai liber. Stătea un pic strâmb primul butoiaș, dar nu tare, am zis că e suficient de stabil. Fitilul ia foc, ne retragem, POC! prima rachetă, și… îmi dau seama că ceva nu e în regulă. Cu coada ochiului văd mișcare în vasul de lut, fum și lumină, zgomote asurzitoare – îmi dau seama cu coada creierului că s-a răsturnat butoiul și rachetele pușcă în marginea recipientului. REPEDE, tupilarea, cu spatele!, sar să-i adun pe ceilalți (venise și micuța A. să vadă spectacolul, auăleu, să nu pățească ceva copilu’!). Stăm tupilați, mi-e și frică să mă uit pe sub mânecă, bubuie asurzitor.

Abia după ce trec câteva momente de liniște îndrăznesc să mă uit încolo – la o inspecție mai atentă, cutia e răsturnată și arsă, urme de arsuri pe vas și pe cutia cealaltă. Îmi tremură puțin genunchii, ceilalți nici nu par a-și da seama cât a fost de periculos.

”Să mai aprindem și ultima cutie?”
”Nu, lasă pe la anu’.”
”…ba da, hai, dacă tot suntem aici.”

De data asta o fixăm cu grijă între niște cărămizi, pe jos. Chiar și așa stau semicuspatele cât timp pușcă, cu un ochi la ceilalți, cu unul la butelie și cu unul la artificii, care pușcă de data asta regulamentar spre cer. POC, POC, POC, ca cele ”oficiale” de la primărie, am trezit tot cartieru’. Poliția ar mai lipsi.

Nu nai fac nici o poză, și e pentru prima dată când sunt oarecum ușurat când se termină un foc de artificii.