Nu vedem trecere de pietoni, așa că traversăm strada prin pasajul metroului – nu vrem să riscăm o amendă din primele minute. Dincolo de pasaj trecem pe lângă un bazin cu apă din fața unui magazin (cred) în care se oglindesc perfect niște bule albastre, un efect foarte frumos.

Ieșim pe o pasarelă cu flori pe dreapta, zgârie-nori în față și apă în stânga,

dar fălcile ne cad abia când aruncăm privirile spre larg:

Un spectacol de formă, lumină și culoare

întins pe tot orizontul panoramic stâng.

Am făcut muulte poze acestui complex futurist cameleonic la culori – schimbarea lor te poate face să-l privești minute în șir fără să te plictisești.

Cam pe aici mi-am dat seama că am pierdut husa de la telefon. Îl scosesem să sun acasă cât am traversat pe sub pasajul de la metrou, și… n-o mai găsesc. Frustrat, vreau să mă întorc înapoi s-o caut. „Lasă, nu-i nimic, la ce-ți trebuie husă?” încearcă să mă consoleze A.
„Grrrmpfff”
„Era husa lui?”
„Da…”

Nu mă mai întorc s-o caut, că nu vreau să-i țin și pe ei în loc, mai ales că mai am o husă de rezervă acasă, identică. Dar frustrarea rămâne – m-am săturat să pierd chestii. Îmi zic în gând că mă voi întoarce înainte de culcare pe aici, iar dacă sunt adevărate zvonurile că aici e un fel de „țara lui Țepeș”, ar trebui s-o găsesc și după câteva ore.

Mergem mai departe, până dăm de un fel de lagună plină de lumini –

toate sunt restaurante.

La fix, pentru că ne e foame – ori, dacă tot ai ajuns în Singapore, ne zisese J. că e musai să mâncăm crabi. Și da, cred că am ajuns la locul potrivit – sunt multe restaurante care au bazine în față, pline cu fioroasele crustacee

de care mie mi-e milă, drept să spui. Fiecare local are îmbietori afară, care încearcă să te atragă la ei – habar n-avem care din ei sunt de încredere, așa că ne așezăm undeva la un moment dat, la nimereală. Ne invită să vedem cum cântăresc crabii – unul are 3 kile, celălalt 2. Luăm 2 crabi la 3 persoane – unul în sos roșu, cel mare

și fioros,

celălalt cu piper negru, la fel de fioros.

A fost într-adevăr bun – se mănâncă doar cleștii și picioarele, folosind aceste ustensile pentru extracţie,

dar ne-au ajuns. Costul – 255 dolari singaporezi la 3 persoane, adică 135 EUR, 45 de euro de căciulă. O dată în viață, merită – e mult mai ieftin decât dacă ai încerca să mănânci așa ceva la București, de exemplu. Iar cadrul – a meritat și el.

Drumul de întoarcere trece pe lângă hotelul Fullerton, în pur stil european, clădirea care atrage cel mai mult atenția, alături de podul luminat în roșu.

Sunt singur, A.&A. s-au dus la culcare, a fost o zi lungă – dar eu n-am somn; ca de obicei în prima seară într-un oraș simt imboldul irezistibil de a-i lua pulsul cât mai mult. Nu mai e atât de cald – când plecasem de la hotel aerul condiționat era setat pe 26 de grade, iar aerul care ieșea părea… rece, dar acum e bine, plăcut pentru o plimbare nocturnă pe malul populat cu tineri aflaţi la ceas de taifas, meditaţie sau romanticism. Într-adevăr, restaurantele unde am mâncat

și podul de pe partea cealaltă aruncă o lumină ireală în apă.

Lucru valabil şi pe partea unde mă aflu acum, cu cele două poduri roșii.

Pentru că dincolo de podul de piatră

lângă care stau de vorbă niște chineji

mai e un pod, tot roșu.

Iar după al doilea pod roșu, un pod alb-violet,

care e parte dintr-unul din cele mai spectaculoase peisaje citadine pe care le-am văzut: râul liniștit, cu apă oglinditoare, traversat de podul luminat, e încadrat de zgârie-nori înalți și deși, foarte aproape. N-am mai văzut așa ceva în nici unul din orașele „cu zgârie-nori”, care de obicei au canale mai largi pe lângă care au fost construite. Din păcate aici se văd limitele camerei mici – din zgârie-nori se văd doar luminițele, „pe viu” se văd mai spectaculos.

Dincolo de poduri și de hotelul Fullerton se ajunge rapid la pasarela cu flori

și la restaurantul cu probabil una din cele mai spectaculoase vederi citadine de la terasă.

În timp ce trec, observ cum de pe clădirea cu acoperiș ca o navă au început jocuri de lumini.

Încerc să le surprind în diferite ipostaze,

Încerc chiar să le filmez, dar nuș’ cum se face că de fiecare dată când pornesc aparatul, luminile se opresc. Reușesc totuși să surprind câteva mișcări.

Faza durează minute bune, până reușesc să mă „rup” și să plec mai departe. Ajung din nou la bazinul cu bule albastre,

de unde mai sunt doi pași până la pasajul metroului. Care e gol, nici urmă de husă pe jos. Doar niște homeleși într-un colț, întinși pe jos (stânga).

Fac poza pe furiș (avantaj camera compactă, nu face zgomot la declanșare) și plec. În Țara lui Țepeș Asiatic, dacă pierzi ceva nu înseamnă că-l și găsești dacă te întorci după o vreme.

Hostelul meu e în partea cealaltă a orașului, dar nu mă deranjează să mă întorc pe pod,

iar după ce-l trec îmi vine o idee – la dreapta se „face” un parc și o faleză, ia să vedem cum se vede – și într-adevăr, se vede frumos podul pe care tocmai l-am trecut.

Pe sub care se poate trece, dar atenție, nu călare pe bicicletă – amendă 1000 de dolari singaporezi, adică vreo 500 de euro dacă nu te dai jos din șa!

Drumul spre hostel mă aduce din nou pe la lagună,

traversată pe partea cealaltă – zgârie-norii se văd foarte fain reflectați în apă.

E vreo 2 noaptea, cat să ajung în pat. Înainte de asta însă, arunc un ochi spre o scenă care îmi sugerează „fața nevăzută a orașului”

și intru într-un supermarket să iau ceva de băut – deshidratat după plimbarea prin căldură. Aa, și văd niște arome foarte interesante de sucuri de fructe, măr cu aloe vera, rodie, guava cu aloe, ceai de castane cu trestie de zahăr. Umplu coșul cu aceste sticluțe, mă duc la casă salivând… ca să aflu că nu acceptă decât carduri emise în Singapore. Sau cash, desigur, dar bancnote nu mai am, că le-am dat taximetristului din Malaezia. Buun așa. Le pun la loc și mă mulțumesc cu apa pe care o s-o beau de la ghivetă în hostel. Eh, e frustrant, dar pe de o parte deja m-am obişnuit cu astfel de evenimente în călătoria asta, pe de altă parte nu e suficient cât să umbrească o seară în care am descoperit un peisaj citadin extraordinar. Noapte bună.