E înnorat și frig, în plus e mare cât vezi cu ochii – nu prea-mi vine să ies afară. L-am zărit însă din întâmplare pe Chris, ornitologul, care era afară cu un turist și cu benoaclele benoclându-se după păsări. Ia să iau eu obiectivul zoom și să ies la o mică vânătoare, să vedem ce iese, poate cine știe, apare un Albatros Călător, pe care l-am ratat la dus.

Cum pășesc pe punte și duc aparatul la ochi mă prinde virusul vânătorii. Probabil instincte primare ies la suprafață, altfel nu-mi explic plăcerea endorfinică de a ochi, încadra și apăsa pe trăgaci.

Am tras multe poze, de neoprit, pușcat tot ce-am prins; târziu mi-am dat seama că, pe lângă ce frumos arată apa curată și verde a Pasajului Drake, cât de MICI ies păsările în poză.

De ce oare? De-aceea, că am lăsat obiectivul pe partea cu unghi larg, în loc să învârt de zoom să apropii ținta. ”Ca-n filmele cu proști”, cum s-ar zice. Performez așadar numita rotire – cu totul altele posibilitățile și sentimentele rezultante.

Sunt destule păsări care ne urmăresc vaporul ”iau autostopul”, cum a zis Chris, profitând de curenții de aer făcuți de vapor pentru a înainta cu mai puțin efort. Majoritatea sunt petreli (a se observa tubul de deasupra ciocului, pe unde elimină sarea din apa înghițită)

de diverse tipuri,

ceva pescăruși (cred… sau tot petreli?)

și… ce e asta?

Să fie oare… Să fie ALBATROSUL?

Aaaaaaa!

Cu entuziasm îi fac vreo cinci mii de poze, ca să aflu ulterior că nu e decât un petrel gigant.

Dezamăgit, intru din nou la căldurică,

pentru programul de seară. Care începe cu licitația – se scot la aucțiune diverse obiecte, suveniruri mai ales, de la tricouri și șepci până la hărți, dar și, de exemplu, 15 minute la cârma vasului, sau o colonie de pinguini (poți s-o ”sponsorizezi”).

Era să mă aleg și eu cu ceva – la un moment dat am ridicat mâna să fac o poză celor din față, la care MC-ul licitației m-a întrebat prompt – ”e o ofertă?” Era pe la vreo 500 de dolari. ”Nu”, uiuiui ce repede am tras mâna, și nici c-am mai ridicat-o, pozele făcându-se camuflat.

Majoritatea licitațiilor sunt câștigate de cetățenii chinezi, mai ales o tânără doamnă care vrea să conducă și vasul, vrea și colonie de pinguini, și șapcă, și hartă, tot, și e pregătită să pună sutele de dolari la bătaie. Poate că echipajul n-a fost informat despre pasiunea pentru astfel de activități în zona asiatică; în locul lor aș fi continuat licitația, abia se înfierbântaseră participanții când au terminat.

Evenimentul care încheie seara e un concurs de cultură generală. Facem echipe, se dau 25 de întrebări, în grupe de câte 5, trebuie să scrii răspunsurile pe o foaie; la fiecare grupă de 5 e o ”cheie”, un concept care rezultă din punerea în legătură a celor 5 răspunsuri.

Echipa noastră e formată din cetățeni din Australia, America, Marea Britanie, Canada și România – o combinație ce se va dovedi foarte bună. Întrebările au pronunțat caracter anglosaxon, de exemplu doar cetățeanul britanic a știut un răspuns literar, J. din America a dezlegat o anagramă complicată, C. a știut un termen tehnic din zootehnia oieritului, iar contribuția românilor… a fost esențială la următoarea întrebare:

”Care țară africană are moneda care se numește…”

…cu o fracțiune de secundă înainte să zică am avut timp pentru 2 gânduri: 1) auăleu, cine știe monedele țărilor africane?! și 2) știu una… doar’ n-o so zică chiar pe aia…
Și prompt a zis moneda, eu și A. am izbucnit într-un râs isteric și-aproape că am strigat tare, noroc că mi-am amintit că e concurs și-am zis încet, printre pufnituri, să scrie J. pe foaie: Botswana. Le-am zis apoi colegilor mirați de amuzamentul nostru de ce 80% dintre românii duși pe la școală știu moneda statului Botswana.

Am răspuns la 24 de întrebări din 25 și am dezlegat 4 ”chei” din 5, se pare un scor foarte bun, ghizii care au văzut ne-au dat câștigători – doar că, așa cum se întâmplă și în fotbal, n-au câștigat favoriții. O echipă formată din numeroși tineri foarte umblați au avut scor identic la întrebări și au dezlegat toate cheile, câștigând ”la penaltyuri”, cum ar veni. Bravo lor!