Joi liber de Înălțare, sau altă sărbătoare, nu mai știu, luni treabă la Londra, cu bilet plătit. Ce facem vineri? Luăm liber, plecăm de joi dimineață. Unde plecăm? Nu știm, până miercuri seara, când trebuie făcută o rezervare undeva, să nu dorm pe sub niscaiva pod. Ața mă trage înspre Țara Galilor, n-am mai fost niciodată, dar e cam departe, N. recomandă Oxford și Cambridge… Mă uit pe hartă cât de departe e Cardiff și ce mai e prin zonă – iaca Bath, de Bath am auzit lucruri bune. Cardiff nu e departe, ar merge un triunghi, cu Oxford la întoarcere? Hmm, rezerv la Bath până una alta, caut tren, găsesc autobuz, că trenul trece prin Londra și trebuie schimbat, autobuz există direct de la aeroportul Heathrow și pleacă la oră convenabilă, pe la 10 fără ceva.

10 și ceva, se dovedește a avea întârziere; ajung abia pe la 12:30 în Bath. Până apuc să mă cazez la hostelul Lambretta’s (la care se intră prin hotelul de lângă, nu prin bar) și să rezolv alte lucruri administrative, se face după-masă până ies în oraș. Mare diferență nu e, soarele nu se vede, plouă. Aș lua ceva de mâncare de la Sally Lunn’s, cea mai veche clădire din oraș, cu un fel de gogoși celebre (Sally Lunn’s buns), dar nu servesc decât dacă stai la masă și nu vreau să pierd vremea înăuntru. Mai bine intru înăuntru în catedrală, un bun refugiu de frig și ploaie. Ceva din negura memoriei îmi spune că e importantă această abație, și într-adevăr – aici a fost încoronat Edgar primul ”rege al englezilor”, în anul 973. Am întrebat de ce, se pare că a fost un loc strategic geopolitic la acea vreme, undeva la mijloc între diversele mici regate unite cu acea ocazie.

Edgar în sus sau în jos – la ieșirea din biserică trebuie mâncat, iau un cornish pastry de la un local „world famous” – foamea e un bucătar bun, dar aroma de carne de vită fiartă îmi va veni înapoi pe tot restul zilei. Numai bine, nu mi-a mai trebuit să mănânc.