Mă uit la pânza pătrată, albă, întinsă pe lați, și habar n-am de unde să încep, nu-mi vine nici o idee. ”Sindromul pânzei albe”, probabil.

”Desenați a doua literă a numelui vostru, pe rând, acoperind cât mai mult din pânză”.

A fost ca un fel de punct de sprijin, suficient pentru a muta Pământul din loc. Brusc blocajul a dispărut și-am purces în plăcuta descoperire a ceea ce va rezulta din exercițiu. Suntem împărțiți în câteva grupuri, fiecare conținând un ”oaspete” de la o diaconie din apropiere, oameni cu handicap psihic. Petrecerea de vară din Köln are mereu un substrat „social”. Pictorul, în al cărui atelier spațios de la marginea orașului ne aflăm, ne dă indicații în zece pași.
”Desenați flăcări verzi în spațiile rămase albe”.
”Găsiți punctul care vă place cel mai mult și desenați un pătrat roșu pe el”
”Lăsați o pensulă să cadă pe pânză și desenați din urma lăsată o veveriță sau un pantof”.
”Închideți ochii, primiți o pensulă de la colegi și atingeți pânza cu grijă de 3 ori”.
”Împărțiți pânza mental în 9 pătrate, spălați 2 dintre ele cu buretele.

– asta din ce îmi aduc aminte. Fiecare instrucțiune e însoțită de o explicație artisticofilosofică sau de o istorioară, de exemplu cu Picasso și Braque (ghiciți la care instrucțiune).

Rezultatul se poate lăsa văzut.

Petrecerea continuă până în noapte, relaxat, cu mâncare, băutură, pian și ghitară. De J. știam că știe cu ghitara (nu știam că atât de bine), dar P. e o surpriză totală, se transformă în alt om când cântă la pian. În bine.

Și-așa am mai învățat câte ceva.