Dacă era după noi, n-am fi descoperit acest templu. Deoarece:

După atâta umblet prin Wat Phra Kaew se cade să punem burta la cale. Mergem la un restaurant la care nimeriserăm din greșeală aseară, dar părea bun, pe malul apei vizavi de Wat Arun. Bun tom yam-ul, condimentat dar nu exagerat. Ceaiul verde de tip mate e însă oribil, trebuie compensat.

Mi tot bea la ginger ale-uri; eu îmi aduc aminte că am gustat în trecut și nu mi-a plăcut, dar hai să încerc din nou – surpriză, e bun, și îmi aduc aminte cu ocazia asta că ginger beer nu-mi plăcuse, cel cu gust de eucalipt. Luăm așadar toți ginger ale-uri până le epuizăm stocul oamenilor.

Ne trebuie lichide pentru că e cald, foarte cald. Îndeamnă la lâncezeală pe malul apei – dar noi nu avem timp de așa ceva. Mi sugerează să luăm o barcă încă două stații spre Nord, de unde să găsim palatul Vimanmek, cea mai mare casă din lemn de tec din lume. Tecul e cel mai tare lemn, zis și lemn de fier, am auzit prima dată despre el la Peleș, sunt niște scaune în stil arăbesc din lemn de tec foarte faine acolo.

Zis și făcut. Trecem prin piața pe care o văzusem ieri din spate,

urcăm în barcă

și ne oprim puțin la cheiul Thewet pentru a privi consternați la mulțimea de pești adunați la mal (n-are cum să fie în regulă așa ceva),

apoi agățăm o ricșă-tuktuk să ne ducă la tec. Cuminți urmăm instrucțiunile wikitravel, nu luăm din ricșele aliniate în așteptare lângă doc,

ci luăm una în mișcare de pe stradă. Negociem 100 de bahți pentru toți (2 euro), ne duce, bifăm și experiența „înghesuiți în ricșă”. Toți, de la colegi la siteuri, NU recomandă călătoria cu ricșe, fiind periculoasă, cu excepția zonelor puțin aglomerate, care sunt… puține. Dar una dintre ele e aici – distanța e scurtă, nu intrăm în marea de trafic de pe bulevarde; probabil cel mai bun loc de încercat experiența.

Supriza emisiunii e însă că palatul de tec e închis. Hmm… în ghiduri scrie că o schemă de înșelăciune e ca șoferul de ricșă să zică „e închis”, la locul faptei găsești niște oameni în uniformă care zic același lucru, iar apoi ricșarul propune să te ducă în alte locuri. Se întâmplă întocmai – „e închis”, zice de pe drum (asta după Romania – Hagi, evident :), apar și oamenii în uniformă, nu-i credem nici pe ei, dar par totuși oficiali, au gheretă, e și un program care zice că închide la 3, și e trecut de 3. Ricșarul oferă să ne ducă până la Wat Intharawihan, „big Buddha”, pentru 200 de bahți. Refuzăm, mergem pe jos. Trecem pe lângă palatul regal, care pare și el închis,

mergem vreo 15 minute (care par mai lungi pe căldură) până vedem niște acoperișuri țuguiate. Nu e Big Buddha, e un alt templu, Wat Benchamabophit.

Fuoaarte frumos. Nu e aproape nimeni – că o fi extrasezon, că o fi duminică, nu știu, dar avem templul aproape numai pentru noi. Mi încă e dezamăgită că n-am văzut palatul de tec (al cărui bilet de intrare e inclus în biletul Wat Phra Kaew, pentru cei interesați), dar eu am aici acel fior al descoperirii neplanificate care pompează endorfine într-o veselie.