În parcul de lângă Wat Benchamabophit sunt indicatoare foarte clare în ce direcție s-o luăm.

După un scurt popas cu fântâni arteziene și porumbei ne aprovizionăm cu apă și ne îndreptăm din nou spre râu. La de-acum familiara stație Thang …. ne ghiftuim cu niște ananas proaspăt (foarte bun, asta de la cineva căruia nu-i place ananasul din conservă) și un suc de nucă de cocos foarte răcoritor,

astfel întăriți îndrăznind să abordăm cea mai abruptă urcare a zilei de azi, Wat Arun.

Dar până acolo trecem prin alte clădiri din complex, pline de statui

ce se cer

fotografiate

dar și de tehnologie ultramodernă.

Amânarăm noi ce amânarăm, dar acum nu mai e loc de întors: dincolo de poartă

e de urcat.

Treptele sunt foarte înguste și abrupte, pe unii dintre noi ne ia amețeala – rețeta mea e să mă uit fix la treapta următoare, cu mâinile ferm și ușor spasmodic cramponate de balustradele din frânghie groasă; rapid și fără oprire, una-două-s sus.

Iar sus,

aaa,

ce priveliște,

ce detalii,

ce lumină

de apus.

Stăm mult

sus.

Dăm două ocoluri,

ocazie cu care

descoperim și scările de coborâre, despre care auzisem un îngrijitor zicându-i unei turiste japoneze în lacrimi, căreia îi era frică să coboare pe unde-a urcat. „Nu se coboară pe aici, prin partea cealaltă”. „Aaa”, răsuflă ea ușurată. Doar că prin partea cealaltă scările sunt exact la fel de abrupte.

Coborâm

după apusul soarelui,

intrăm în altă clădire din complex și găsim niște călugări tineri aflați la lecție.

Stăm un pic cu ei,

iar când ieșim suntem în plină Oră Albastră.

Ne îndreptăm

spre apă

pentru a prinde o barcă să ne treacă râul,

după care luăm un taxi până la piața Khlong Toei, găsită de Mi prin recomandări – piață de noapte cu de-ale gurii, frecventată de localnici și mai puțin de turiști, mai autentică. Mergem muuult, am timp de un pui de somn; când ajungem la locul cu pricina nu pare a fi nimic unde ne arată taximetristul – dar vedem niște lumini pe după niște barăci – aici e. Trecem un pod

peste stradă

și am ajuns.

Oamenii au început deja să-și strângă lucrurile, nu mai e foarte multă lume, dar tot se mai găsesc ceva culori.

O batem în lung și-n lat,

luăm niște fructe pentru cină, arome, poze, și gata. Facem o cină casnică la hotel, cu pepene, mango, fructul dragonului, banane. Toate au un gust mult mai bun decât în Europa, merită consumate la greu.