Până să ajungem la locul cu cel mai simpatic nume în care am fost până acum, am dat o raită prin portul Darling Harbour, cel mai drăgăstos nume, un loc numai potrivit pentru cină. Restaurantele sunt de un „turism” extrem, dar până la urmă găsim un local de tapas bun – iar priveliștea merită riscul de a fi prădați de pescăruși enormi, curioși, tupeiști și veșnic flămânzi.
Cu burta pusă la cale, e rândul spiritului – la muzeul de artă modernă (intrare gratuită) ne interesează în principal arta aborigenă. Destinul băștinașilor australieni, o populație fascinantă, trăind „în armonie cu natura” la un nivel de civilizație destul de avansat, se aseamănă în tragedie cu cel al amerindienilor. Au fost practic șterși de pe fața pământului în mai puțin de 200 de ani; puținii rămași trăiesc majoritar în sărăcie, „la marginea societății”. Unii încearcă să trăiască din artă – foarte frumoasă, atât colorit cât și simbolistică – ar fi păcat să se piardă.
Din afară aborigenii sunt văzuți ca o singură „națiune”, dar ei sunt de fapt foarte diversificați, asemănător popoarelor europene, africane, indiene – la sfârșitul secolului 18 se vorbeau între 350 și 750 de limbi și dialecte, din care azi mai sunt doar 150, toate în afară de vreo 20 serios amenințate cu dispariția. Au supraviețuit denumiri de locuri – uneori distorsionate de pronunția britanică, dar chiar și așa spectaculoase – precum Woolloomooloo. Cu 8 de o. Probabil cel mai nostim toponim în care am fost vreodată. Denumirea jucăușă nu reflectă locul – e un debarcader plin de baruri și restaurante șic, exclusiviste. Azi e gol, nu știm din ce motiv – pare a se pregăti ceva eveniment, dar chiar și așa e ciudat. Eh, noi găsim un loc călduț pe o canapea chiar la unul din primele baruri – să vină cocktailurile!
Pentru cină ne hotărâm să ne întoarcem în Hyde Park, unde observaserăm cum chinezi așează mese pentru un festin culinar popular asiatic – se pare că are loc săptămânal. Ideea e foarte bună – nu numai că plăcintele mele tibetane respectiv dim sum-ul lui C. sunt foarte bune, dar coloritul lampioanelor pe înserat e fermecător.
Ora albastră aduce din nou senzația de New York, cu clădiri vechi pe fond de zgârie-nori – foarte plăcut.
Azi fiind ultima seară împreună plănuiam de fapt să luăm cina cu A&R, dar aflăm cu stupoare că sunt căzuți la pat amândoi, R. cu niște simptome îngrijorătoare, amețeli, slăbiciune, erupții pe piele – au chemat un doctor acasă! Așadar mergem și noi acasă, unde-i găsim oarecum mai binedispuși, dar obosiți după o zi grea. A. e mai bine, e doar foarte obosită și stresată (și însărcinată pe deasupra), R. și-a mai revenit, dar erupția n-a trecut. Vine doctorul – acum se dovedește utilă asigurarea medicală completă, a venit doctorul într-o oră, ceea ce pentru un oraș de suprafața unui județ de la noi e excelent. Nu-i găsește nimic, va face analize, dar nu pare a fi ceva cunoscut. Suntem cumva ușurați, dar și îngrijorați. Povestim de una-alta, tocmai se dă un reportaj făcut în Marea Britanie despre romănii aciuați prin șanțuri – îmi spun că e unul din puținele lucruri de care au auzit despre România. Le las broșuri cu România și Dracula (hehe) (țuica și ”Mana” lui Ovidiu le-o dădusem încă de la fermă; povestea lui Drăculea le-am spus-o pe drumul de întoarcere de la fermă, broșurile sunt așa de încheiere colorată).
Îmi pare rău că ne despărțim, dar decizia e luată – mâine C. pleacă spre Nord în direcția Brisbane pentru a-și vizita familia, eu mai am o noapte de stat – inițial voiam să stau la ei, dar dată fiind și situația, deși m-au invitat cu căldură să stau, voi lua o cameră la un hotel/hostel la aeroport, stă și A. mai liniștită, nici nu trebuie să mă trezesc la 2 noaptea ca să prind avionul la 6. Până una alta însă, ultima noapte la Illawong vine în sunet de kakadu.
