Una din cele mai interesante experiențe călătoare e să vezi locurile unde „fiind băieți/fete păduri cutreierau” prietenii tăi, înainte de a-i cunoaște. Astfel am început ziua 4 cu o plimbare prin cartierele Surry Hills și Redfern, unde a locuit C. în timpul studenției. Mi-au adus aminte de Little Five Points din Atlanta. Case mici și cochete, colorate, ornate, făcute pe vremea când aspectul estetic-ornamental nu lăsase complet locul minimalismului (deseori urât) al modernității.

Redfern era mai rău famat în timpul studenției lui C., azi e mai ”geriatrizat” – mai select, liniștit, cu tineri profesioniști în locul studenților. Străduțele cu case se varsă în strada Crown, cu cafenele cochete (la una unde servim un ceai și o brioșă excelentă), atmosferă „artsy” („hipsterească” bănuiesc că se zice acum).

Această poză este pentru… știe ea pentru cine, dacă ajunge cumva aici.

Noi ajungem din năstrușnica Oxford Street

în Hyde Park, cu monumentul ANZAC – Lake of Reflection (lacul reflexiei – sau reflecției).

Australia-New Zealand Army Corps îmi par încă vii în memoria oamenilor de aici. C. îmi povestește de bătălia de la Gallipoli (azi Gelibolu în Turcia), în primul război mondial, unde australienii și neozeelandezii au fost trimiși la tăiere – un fel de „Oarba de Mureș” marin. Aliații (englezi cu francezi, australieni cu neozeelandezi) voiau să asigurea un pasaj prin strâmtoarea Dardanele. Au acostat pe pământ turcesc în Aprilie 1915, dar au fost ținuți în loc de otomanii comandați între alții de Mustafa Kemal, cunoscut 8 ani mai târziu drept Atatürk – în 8 luni de lupte cu pierderi grele n-au câștigat mult mai mult teritoriu față de prima zi (mai multe informații aici). Se pare că a fost și un moment de turnură în relațiile cu „țara-mamă” Britanie – sau cel puțin conturarea sentimentelor naționale australiene și neozeelandeze. Deși azi relațiile sunt foarte bune, sunt aliați clari, tehnic regina Elisabeth e șeful statului australian, mental nu se mai simt dependenți.

Din Hyde Park-ul cu alei populate de ibiși se vede linia zgârie-norilor și biserica St. Mary’s, cea mai veche din Australia, în juxtapunere fotografică cu fântâna Archibald. Dat fiind că toată țara are 230 de ani, nu e aceeași senzație „istorică” din bisericile europene, dar arhitectura te duce într-acolo.

Sindromul King Kong mă cheamă puternic din turnul televiziunii, cel cu coș. C. cedează, urcăm. Ziua nu e însorită, chiar ne-au stropit câteva picături de ploaie cât am stat la cafenea, dar tot se vede frumos de sus.

Jos la poalele zgârie-norilor orașul îmi aduce aminte de New York – zgârie-norii înalți sunt contrapunctați de clădiri în stil vechi, de cărămidă. Cum ar fi centrul de cumpărături Queen Victoria, spectaculos și pe dinafară, și pe dinăuntru.