Vremea e foarte schimbătoare, zici că-i Aprilie… și într-un fel e. Noiembrie în Noua Zeelandă e un fel de Aprilie. Încă un amănunt, coroborat cu această broșură, care mă face să conștientizez cu bucurie și recunoștință cât de departe sunt.
Nu-i de mirare deci că la plimbarea prin Auckland am parte atât de soare, cât și de negri nori. Merg pe Queen Street
înaintând dinsus de Sky Tower,
în locuri unde n-am mai fost.
Ajung la Town Hall, piața Aotea,
unde șed să mă uit la lume. Pentru prima dată văd ce credeam că e clișeu – tinerii, fete și băieți, se joacă pe stradă cu mingi de rugby, nu ca la noi fotbal. Bravo lor.
Ața mă trage apoi tot spre Te Wero, locul meu preferat din Auckland,
unde trag un timelapse și văd cum vin nori negri pe jumătate de cer.
Aveau să aducă ploaie – când mă întâlnesc cu L. pentru cină seara, picură.
L. intrase în vorbă cu niște colegi de caving (dat cu sacul prin pârâul din peștera cu licurici, într-o întunecime totală – de reținut pentru amatorii de senzații tari) care-i spuseseră despre un cartier ”de ieșeală”, Ponsonby. Hai acolo. Găsim un restaurant argentinian bun și prietenos, unde petrecem seara în povești (L. a jucat fotbal, face surfing și orice sport cu adrenalină. În copilărie a făcut gimnastică cu o profesoară… româncă. Emily Nu-mai-știe-cum. O fi Emilia Eberle? Parcă ea antrena în California.)
Ponsonby e cartier studențesc, alternativ, simpatic. Găsesc și ceva referințe oarecum familiare, surprinzătoare în contextul geografic.
Se face târziu, ne întoarcem cu autobuzul cu care venisem, care are același șofer foarte prietenos (poate și pentru că L. ia ochii privitorilor ;), ura și la somn – mâine plecăm amândoi spre aeroport, în mod tradițional, la… 4 dimineața.
