”Un bilet la Rotopongi, vă rog.”
”?!?”
”Ropongi?”
”?!”
”Rangitoto?”
”Rangitoto, yes!”

Rangitoto sau Waiheke? mă întrebasem de dimineață. Sună la fel de frumos amândouă. L. a fost la Waiheke și i-a plăcut, multe vii, degustări de vinuri, stil Napa Valley. Dar parcă mai mult mă atrage urcarea pe vulcan, că tot am prins gustul în Filipine. King Kong are și el un cuvânt de spus, așa că mă îmbarc pe feribotul cu destiația Rangitoto.

Vremea e excelentă, linia orașului se vede în toată splendoarea

musai o excursie cu feribotul în orașele astea, Sydney, Auckland, arată într-un fel).

Urcarea propriu-zisă e destul de monotonă.

Vulcanul e foarte ”tânăr”, cel mai recent din zona Auckland, acum 550-600 de ani (a erupt repetat timp de vreo 50 de ani), și ca urmare nu e total acoperit de vegetație.

Lucru de altfel interesant, vezi pe viu cum se formează un ecosistem – e și explicat pe parcurs pe niște planșe, întâi vin plantele mici, apoi tot mai mari, iar creșterea exponențială a vegetației vine cu un copac mai mare la umbra căruia cresc… nu mai știu ce – uite un exemplu de fapt interesant când citești, dar apoi uiți repede.

Fauna a fost decimată de oposumi; între timp au fost alungați de pe insulă (mai sunt unele capcane de rezervă), localnicii se mândresc cu habitatul ”natural” în care au dat drumul la mai multe păsări locale.

Urcușul să tot dureze vreo oră, cu opriri, cu poze.

Golful Auckland e tot un fel de ”Bay of Islands” mai mic.

Într-un final obosit ajung la crater, care încă se vede foarte clar, rotund.

Am obosit zdravăn, așa că fac o pauză de muulte poze. Iar unele dintre ele le fac doar ca să am motiv să rămân pe loc, să ascult o anumită conversație din spatele meu.

„Mda, sincer sa fiu, nu e asa fantastic cum se spune, „destinatie obligatorie”. E ok, dar nu cine stie ce”.

(Paranteză: Colegii nemți îmi spuseseră cu diverse ocazii că unul din stereotipurile despre ei e că mereu au ceva de comentat/cârcotit, nu sunt niciodată multumiți. Acest tânar inconjurat de o ciurdă de fete face cinste acestui stereotip.

„Ma distreaza copiii mici care vorbesc altă limba decât germana, sunt nostimi”, își dă cu părerea mai departe sfătos în timp ce niște copii localnici se zbenguie prin zonă. Pare a se simți destul de sigur că nu e înțeles, mă întreb dacă o să comenteze ceva despre mine.
Și prompt:
„Uite, are o camera „sistem”, fără oglindă – sunt mai mici, dar uite ce obiectiv mare are pe ea, anulează scopul.”

Ezit – să mă-ntorc, să nu mă-ntorc? Mă întorc:
„Ideea e că această cameră are un senzor mai mic, ceea ce înseamnă un factor de mărire de 2.7 ori, cu care pot apropia obiectele mai mult.”

Au împietrit.

„Dar… aveți nevoie de adaptor pentru obiectiv” – omul nu e total pe lângă.
„Da, dar așa economisesc vreo 2000 de euro, cât ar costa un zoom echivalent ”normal”.

„Aaa”, exclama toți (foarte sensibili la chilipiruri, alt stereotip despre nemți). „Mereu învățăm câte ceva”.

Chiar atunci aterizează o pasăre pe o creangă din apropiere. Pac, pac, poză – „uite, la asta ma refer”.

„Aaa”.

„Vacanță plăcută!” le urez și plec brusc, lăsându-i probabil cu încercarea de a-mi determina originea accentului. ”Polonia”, vor zice probabil.

Urmez niste neozeelandezi in jurul „rîm”-ului (rim = creasta craterului, rîm cu accent local). Și dă-i poze.

Soarele intră și iese dintre nori, vremea e schimbătoare, bate vântul – mă hotărăsc să mă-ntorc, fără a ști exact când e ultimul vapor, dar ce-i sigur e sigur. Pe drum aud niște cântec păsăresc pronunțat – la urcare nu ochisem pasărea, dar acum o găsesc prin stufăriș și îi trag niște poze, să-și facă zoom-ul treaba pe deplin, dacă tot îi explicasem neamțului. E o pasăre Tui, neagră cu papion alb și foarte locvace.

Am noroc jos – vaporul vine într-o jumătate de oră, următorul și ultimul abia peste vreo 3 ore – la fix, mai am timp de una-alta și prin Auckland până vine L. de la excursia ei de caving în peștera cu licurici.