Vorba lui L,
durerea de dupa o zi de schi/snowboarding (in care nu ti-ai rupt/luxat nimic,
as adauga) are ceva „purificator”. Probabil singurul fel de „durere placuta”.

Azi am pus 4+4
bureti la foond, +2 mai sus, pentru baza coloanei. A fost mai bine. Si mai bine
a fost in general, desi a inceput cu o sperietura.

In general aveam
impresia despre propria persoana ca invat un sport nou relativ usor, poate mai
repede decat media, pentru a ma opri apoi insa la un nivel cam de genunchi de
broasca, de acolo plafonul fiind greu de depasit. Eram destul de multumit de
aceasta imagine de sine.

Care s-a
sdruncinat serios ieri, dupa prima juma’ de ora pe partie, in care parea ca nu
voi fi niciodata in stare sa-mi tin echilibrul pe acea mica placa. Mi-am zis –
halal invatat usor, esti neajutorat ca un pui de prepelita de stepa pus in fata
unui calculator cu linux. Apoi insa, incet-incet, mi-a mai venit inima la loc,
iar dupa lectia de ieri, chiar aproape de tot.

Pana azi. Am ajuns
cu C&L la Flims, urcam pe partia de copii, pentru „incalzire” (L. e expert,
dar C. are la activ doar vreo 3 zile de „placa”). Pun eu increzator placa in
picioare, ma ridic, buf inapoi. Rad condescendent, eh, prea mare entuziasm, dar
nu ne facem probleme. Pornesc increzator pe panta in jos, fac o miscare larga
din brate pregatind intoarcerea eleganta invatata ieri, si BUF. Ma imprastii pe
jos. Uou, stai asa. Inca o data. Ma ridic, capul sus, miscare larga… BOOF. O-o.
la a treia cazatura mi-am dat seama: am uitat aproape tot ce am invatat ieri. Nici
vorba de flexat genunchi, orientare in spatiu, uitat unde vrei sa mergi… ashi. Toate
s-au evaporat. A ramas doar miscarea larga si acum ridicola din brate. Staiashieaaa
ca nu enregula. Inapoi sus pe partia de copii. S-o luam metodic. Care era un
exercitiu mai „de baza” din tutorial? Ala cu „caderea frunzei”, stanga-dreapta
pe un singur cant. Bun. Incercam pe „calcaie”. Cu ezitari, spaime, si fara
control, dar a mers pe deal in jos. Nu chiar pe unde am vrut eu, dar a mers. Amintirile
incepeau sa reintre pe cate o ureche: genuntzul pe directie, greutatea pe
piciorul din fata, unghiul placii din calcaie, cu genunchii flexati – una cate
una. Bun. Inca o data. Aha. Acum am reusit chiar sa-i dau o directie cat de
cat.

Bun. Acum, cu fatza
spre deal. ZBFFF. Iar pe jos. Bai frate. Inca o data. Zgrrrr la zapada – dar a ‚stat’.
Aha. La urmatoarea, am reusit sa „cad frunza” si cu fatza la deal. Timp de
prima „curba”. MERGE! Victorie, maini spre cer, apoi miscare laaarga pentru
curba in sens invers… BUF. Evident.

Dar a fost de
ajuns ca sa mai vina inima, din nou, de sub buretzi unde alunecase, la loc. am
urcat cu C&L cu telegondola pe singura partie care era deschisa in Flims – din
sute de kilometri! – dar sus era furtuna… bine ca a fost deschisa fix partia de
incepatori. O combinata rosu-albastru, cam ca Clabucetul.

Prima coborare a
fost cu emotii si cazaturi. A doua, cu mai putine emotii si mai putine
cazaturi. A inceput sa mearga slalomul. La a treia coborare m-a apucat
entuziasmul: slalomul mergea brici, in ambele sensuri, am corijat niste erori,
miscarea larga din brate functiona, controlam destul de bine directia, ce mai,
am inceput sa ma simt ca un snowboarder!

Cu acest
entuziasm m-am urcat pentru ultima data in telegondola – se incheia ziua. L.
ramasese in urma s-o astepte pe C, asa ca m-am gasit singur in scaun cu un
pushti. Vreo 12-13 ani sa fi avut. „tot snowbordist si el”. am batut pumnul si
am inceput sa povestim, chestii de suprafatza – de cand faci snowboarding? Io-
azi e a doua zi, el – azi e a douazecea. Si tot asa, pana sus. Copilul era
simpatic, zise sa mergem impreuna pana jos. I-am zis s-o ia inainte, ca eu mai
incet, dar el m-a asteptat. Sus, vantul se intetise brusc, de era sa zboare o
placa din cuiul unde era agatata de gondola. Hai repede in jos. Ei, si si-au
facut efectul dintr-o data trei factori: 1) oboseala, 2) zapada grea si uda
dupa o zi, totusi, calda, si mai ales 3) dorinta de a „arata” pustiului ce bine
stiu io sa ma dau dupa abia 2 zile. Ca urmare am fost tot pe jos. Nu voiau sa
iasa intoarcerile nicicum, nici alea simple, in nici o directie. Incercam sa
fiu „cool”, si sfarseam, inevitabil, imprastiat pe jos. Cazaturile au atins cel
mai inalt grad de spectaculozitate, e drept, inclusiv cu o „roata” cu placa
peste cap, dar nu am fost deosebit de bucuros pentru aceasta. Ce-a gandit puştiu’,
nu ştiu, si nici nu conteaza. Macar sa fi invatat eu lectia – cel mai bine,
fratzie, te dai SINGUR, sa n-ai nici un stres. Sa te poti concentra exclusiv pe
miscare, sa o faci cat mai bine, sa fii una cu gravitatia, una cu universul, si
atunci celelalte vin de la sine.

Cu aceste cuvinte
declamatoare in cap, s-a incheiat Ziua a Doua. Durerea e placuta, si cazaturile
au fost si ele bune la ceva. E greu de internalizat si acceptat, dar
post-factum cateodata adevarat: daca nu cazi, n-ai de unde sa te ridici.