Moscova nu crede în lacrimi, dar o cam buşeşte plânsul.

La aproape fix 3 ani de la primul descălecat, care a durat o noapte şi-un pic, a urmat al doilea, de 2 zile. Am văzut deci Moscova aproape la fel de puţin, dpdv turistic chiar mai puţin – n-am avut timp să ajung nici măcar în paiaţa roşă. Am făcut însă ceva mult mai plăcut, m-am întâlnit cu un prieten bun. E. s-a întors la Moscova după ce a terminat şcoala, şi mi-a mai povestit ce şi cum stă treaba pe la ruşi.

Şi cam stă. Toată ţara stă. E în şoc, repaos aproape total. Nimic nu mai merge. Tinerii ruşi care se întorseseră să lucreze în bănci de investiţii au rămas pe drumuri, afacerile mari, construite pe bază de credite, acum sunt nevoite să sisteze tot şi să le ramburseze; departamente întregi pleacă în concediu fără plată. Asta într-un oraş extraordinar de scump şi aglomerat până la colaps.

Oraşul mi s-a părut, de atfel, foarte asemănător cu Bucureştiul. FOARTE. Are zone centrale cu case tip Bd. Lascar Catargiu, dar şi bulevarde cu inevitabile blocuri gri.

M-am simţit „acasă”, doar când vedeam scrisul în litere chirilice mă confuzam. Şi, mă rog, e mai MARE. Cam de 5 ori mai mare. Şi cu multe acoperişuri aurite de biserici. Mari. Şi pe la opt jumate dimineaţa soarele încă nu a răsărit – deh, Nordul…

Nici Casele Scânteii nu lipsesc – se pare că snt 7, pe cele 7 coline ale Moscovei – asta dacă nu ne-a aburit dna taximetristă, din a cărei maşină în goană am făcut această poză la una dintre ele.

Lumea se îmbulzeşte în metrou fix ca la Bucureşti. La fel şi în trafic, care e tot cam ca în Bucureşti,

cu ceva maşini locale şi multe străine (inclusiv Logane, care aici snt Renault, nu Dacia). În schimb, oamenii cu care stai de vorbă s de o amabilitate ieşită din comun. Începând cu E., care e un om de tip „ca pâinea caldă”, până la cei alţi câţiva oameni cu care am stat de vorbă.

Am dat paşol na turbinka la multe cuvinte noi, precum clasnîi (cool), galodnaia (flămândă) sau pampushka (grăsună) (cu accent pe u) – care i s-a potrivit perfect colegei cu care am fost, o rusoaica extrem de simpatica, foarte subtire, dar cu burta care a inceput sa creasca vizibil – era si timpul, e in luna a 6-a.
Cum am aflat că ruşii, ca şi elveţienii şi unii români :P diminutivează tot ce prind, pampushka s-a transformat în pampushichka. Cu care am avut o discuţică foarte interesantuţă în avionaş. A pornit de la o emisiune pe care o vazusem seara la televiziunea rusa, la un fel de cnn de-al lor, care prezenta „america depresiva”. cum ca „ţara celor liberi şi curajoşi e acum ţara celor depresaţi”, şi că sunt „pe locul 1 la cea mai depresivă naţie. Mi s-a părut o formă modernă (era în engleză) de propagandă, si mi-am adus aminte despre cum ni se spunea că ţările capitaliste trăiesc rău şi sunt în pragul dezastrului. Am intrebat-o daca mai e asa si acum, si de-aici a pornit discutia spre alte cele. Stiam deja, dar s-a confirmat cat de puternica e propaganda, mai ales in statele „totalitare”, si incepe la scoala, cu istoria. De exemplu, ei invata la scoala cum ca „ruşii n-au atacat niciodată pe nimeni, au fost mereu atacaţi, de mongoli, turci, nemţi.” Pe mine m-a pufnit râsul. „Păi şi despre ţările baltice, ce invatati?” „Ca au vrut sa intre in uniunea sovietica”.
„Nu pe bune, voi asta învăţaţi la şcoală?” Deşi n-ar trebui să mă surprindă – fiecare autoritate încearcă să-şi legitimeze propria existenţă, propriile acţiuni, şi prima ţintă e… ce învăţăm la şcoală..
Se pune mare accent pe agresiunea nemteasca, pe incalcarea pactului molotov-ribbentrop, „marea nedreptate”. Uoa, staiasha, zic. Ştii ce consecinte a mai avut pactul cu pricina pentru alţii mai mici? de exemplu, luarea basarabiei de la romania de către ruşii cei neagresivi – de asta ce zici? „pai, daca ne-ati atacat…” „care atacat?!?” (m-am „atacat” eu :). „in primul razboi mondial am fost in antanta, cu voi.” „si in al doilea?”
„well… in al doilea v-am atacat :P. ca sa luam pamantul inapoi, de care zisei. si… nu ne-am oprit, am mers pana la stalingrad.” (aici mi-a fost un pic rushine.) După care am întors armele şi am luptat cu voi impotriva nemţilor. Şi am stat să mă gândesc, cum am învăţat noi ce act de eroism a fost ăsta, câte ode şi balade… am citit nu demult ceva documentar despre război, în care se cita o sursă nemţească a vremii care vorbea de „incalificabila trădare a aliatului nostru românia”. ca să vezi, ce mult contează punctul de vedere…

faza e – ai noştri au avut de la cine învăţa manipularea istoriei… fiecare autoritate isi indoctrineaza „supusii” in asa fel incat sa-si faca propriile actiuni legitime, si daca nu iesi din „sistem” poti sa n-ai habar pe ce lume traiesti de fapt. si asta chiar in „democratie”!
am continuat, cu deportarile. i-am zis „stii ce a facut stalin in tarile astea care au venit „voluntar” la voi? a deportat populatia locala si a adus rushi in loc. despre asta invatati?” „invatam ca in perioada aia, oamenii au fost atrasi spre siberia pentru a face un ban, ca acolo se faceau bani buni. multi rusi au fost si ei in siberia, la lucru, si cunoscuti de-ai mei. stiu ca a mai deportat prizonieri de razboi, dar de oameni nevinovati, nu stiu.”
„sasii din transilvania, de exemplu. categorisiti „fascisti” si dusi in siberia…” „nu stiu nici de ei. si pana n-am mers la berlin, (e maritata cu un neamt), habar n-am avut ca de exemplu in germania a fost o rezistenta, partizani nemti care au luptat impotriva lui hitler. de asta nu ni s-a spus nimic la scoala…”
O, da. nu vi s-au spus multe la scoala. Cum nu ni s-au spus nici noua. nici ungurilor. nici turcilor. nici arabilor. nici americanilor. nici altor popoare cu „probleme”. Interesant, exceptia cred ca snt nemtii. Lor li se spune mult, si repetat, despre cat de nashpa au fost. Dar despre asta si efectele secundare, poate cu alta ocazie.

Pana una alta, Moscova se încăpăţânează să nu creadă în lacrimi. Ceea ce nu e neapărat îmbucurător, pentru că prietenul E. zice – de obicei, Rusia rezolvă perioadele de criză cu un război. În criza din ’98 a fost cu cecenii, acum, cine ştie, poate cu Georgia? Zâmbea un pic, a juma’ de glumă. Doar juma’.
Nu, zaieţ, nu pagadi!