Tocmai ce mă gândeam că, pentru a da 2 goluri în ultimele 5 minute unor italieni, ca Liverpool, îţi trebuie mai mult sânge englezesc pe teren. Care sa curgă printr-un alde Gerrard, de exemplu. Fix când gândeam aceste, numa’ ce sprinteaza Walcott (…englez : ) pe langa Maldini, cred, centrare, şi Adebayor o trosneste de bară, de la 2 metri, în minutul 94.

A rămas însa 0-0 într-un meci cu multe greşeli jucat de două echipe mustind de clasă. Pur şi simplu, n-au fost în zi grozavă, şi au incercat să scoată tot ce s-a putut în aceste condiţii.

Normal, ca de obicei cu italienii, un 0-0 intens. Din care reţin doar eleganţa lui Hleb, adrenalina lungă a lui Adebayor şi felul remarcabil în care se „ţine” Maldini.

A, şi încă ceva. Mi-a plăcut că, în ciuda intensităţii duelului, a domnit o ciudată atmosferă împăciuitor-prietenească pe teren, chiar şi la Gattuso. Mi-a plăcut în special faza de final, când l-am văzut pe portarul milanez Kalac mergând râzând spre Adebayor, dar nu la modul răutăcios, ci mirat-prietenesc-răsuflător-uşurat.

Exemplu, să le fie… altora.

Acum mă uit la rezumate – ce meci la Istanbul!! 3-2 furibund, Fener-Sevilla. Tot cu titlu de exemplu :P.

Iar acum tocmai egalează Henry în mod DelPieresc la 2-2, la Glasgow. Ce meciuri!

Benzema ăsta seamănă cu Zicu. Zicu cu 5 viteze în plus. Nu ştiam că Grosso, eroul de la Mondiale, a ajuns tocmai la Lyon. Cu el cu tot, au fost egalaţi a sfârşit, englezeşte-manchestereşte. Aşta eşte.

Şi un ultim gând de bine, despre comentatori. Austriecii de pe ORF1, care se simţeau destul de bine în pielea lor molcomă şi oarecum rigidă şi nu li se părea că oamenii nu înţeleg meciul dacă ei nu vorbesc tot timpul. Aşa am putut şi eu să savurez seara de Liga Campionilor.