2 iulie 2011

Imediat după intrarea în Montreux vedem semne cu ”parcare jazz”, le urmăm și ne duc undeva la marginea orașului, într-un loc special amenajat.

Avem noroc, prindem un loc (dintre ultimele, e deja după-amiază), ne așteaptă și autobuzul care ne duce în centru.

Cum ne dăm jos din bus, se aude muzică, iar atmosfera te ”ia pe sus” instant. Coborâm din stație fix în mijlocul evenimentelor ”Music in the Park”, o scenă cu spectatori așezați pe jos în iarbă

și împrăștiați pe un deal. Furat de febra pozatului și documentatului, abia când am ajuns acasă am văzut ce fată frumoasă mi se uitase în obiectiv.

Pe scenă se producea fanfara unei universităţi din Kentucky,

dar trebuie ascultați, știu eu pe cineva căruia îi place stilul ăsta:

Stăm o vreme cu ei, iau un CD, apoi mergem mai departe, ajungem curând la poarta spre lac.

Pe faleză au fost instalate corturi albe

cu mâncare muuultă,

iar oamenii savurează vremea frumoasă la mese

sau pe stânci.

A înflorit

ficusul,

să-l privim mai de-aproape.

Peste tot se aude muzică, ești tentat să te oprești. Următoarea haltă pentru noi e la aceste statui muzicale,

unde am filmat cu mare atenție vreo 5 minute, ca să-mi dau apoi seama că nu apăsasem cumsecade pe buton și nu se înregistrase nimic. Așa că de ciudă am mai filmat o dată, de data asta a ieșit:

Ne apropiem de locul unde se lărgește faleza,

și după un popas la un magazin de pălării (G. își va lua o pălărie),

ajungem la locul de ”pelerinaj”, unde trebuie să ajung și să fac o poză de fiecare dată când trec pe-aici – cu dedicaţie pentru Nick :).

Stăm un pic jos pe rondul acela pentru ca G. să telefoneze iar eu să savurez peisajul.

Mai departe în text și imagini,

ba o poză în larg,

ba la mal (mi-a plăcut umbra balustradei),

ba din nou în larg (mi-a plăcut pontonul cela).

În depărtare pe direcția bărcilor

se vede șatoul Chillon, încadrat

de autostradă.

Nu mergem până acolo, că e prea departe, ședem un pic pe o bancă povestind de Leul de Aur al celor de la McCannes

înainte de a ne întoarce înapoi, pe lângă fântâni

și verdeață.

Un pic mai sus față de statuia lui Freddy

e o hală mare

cu mâncare.

Niște voluntari creștini împart cârnați, paella, pâine și bere la mulțime, iar o trupă probabil locală întreține atmosfera.

Încet-încet luminile se lungesc peste oraș,

umbrele se lungesc pe pavaj

(chiar, să punem pavajul la colecție)

iar noi mergem până în centrul ”modern” pentru o vizită la bancomat,

pentru a ne întoarce apoi unde ne e locul, pe malul

cu corturi albe.

Înapoi pe faleză printre ele

purcedem la cumpăratul celei pălării, apoi ne oprim la o altă terasă cu muzică și voie-bună,

unde prestau niște cubanezi despre salsa, iar lumea se dansa cu destul de mult talent:

Pentru pozele de apus

ne-am așezat alături de niște tineri pe stânci,

și n-am rămas singurii.

Mi-a adus aminte de apusul de la Dubrovnik, pe stâncile din afara zidului indicate de A., căruia i-am şi trimis o poză cu această ocazie.

Aș mai fi stat

mult

și bine,

dar s-a făcut frig, ne-au amorțit dorsalele, așa că după ce evenimentul s-a produs, ne-am continuat drumul cu o clătită,

pe care ne-am oprit s-o mâncăm la o balustradă, numai bună de observat cu un „uaaaa” cum se colorase cerul între timp.

Pac, altă su(i)tă de poze.

În partea cealaltă se desfășura spectacolul Orei Albastre şi al luminilor-orașului-pe-lac-cu-munții-în-spate.

Ne-am rupt și de aici cu greu, și am plecat pe lângă Pasăre

înapoi spre arena cu Muzică în Parc,

unde se producea formația Missils Airlines. Erau chiar la bis, pe care am stat să-l vedem;

melodia chiar mi-a plăcut, mi-a rămas refrenul în cap și acum – ”Süüziii, Süüüziiii”. I-am găsit clipul pe iutub:

Din fericire am mai găsit un autobuz care să ne ducă la parcare, și gata, cale-ntoarsă. Colegul P. avusese dreptate – Festivalul de Jazz de la Montreux merită pentru atmosferă, chiar dacă nu mai găsești bilete la BB King sau Santana, care cântaseră azi. Sigur că ar fi fost frumos, dar a meritat și așa.