Winners first

Am ajuns mai devreme în gară, să văd şi eu uriaşii.

11 statui imense de jucători reprezentativi pentru Euro, amplasate în hala gării. Între ei şi Chivu,

şi nici un italian, după cum aveam să aud. Cică au pus doar jucători sub contract cu Adidas.

Booon. Ne întâlnim cu familia El Veţienilor în trenul spre Berna. Avem emoţii, cumva ciudat, în sinea noastră nu credem că vom câştiga, dar tot în sinea noastră nu credem ca nu ne vom califica.

Un lucru ne-a fost clar, odată ajunşi la Berna: Olanda va juca „pe bune”. De ce? Păi, nu poţi să joci altfel când ai 100000 (o sută de mii) de susţinători care colorează un oraş întreg în portocaliu. Berna are, a propos, binişor sub 100000 de locuitori. Care nu s-au văzut.

Foarte prietenoşi, se pozau cu români pe unde-i prindeau, „ne calificăm împreună! France, Italy, go home!”. Atmosfera pe străzile din jurul Fan Zone era cam aşa:

http://video.google.com/googleplayer.swf?docid=-21958137419703965&hl=en

Înotând prin marea portocalie, am ajuns pe o stradă mai liniştită, unde am văzut o masă galbenă compactă la o terasă, unde am şi adăstat

În spatele nostru s-a aşezat un olandez din Surinam, care a pornit o discuţie veselă – l-a întrebat pe El Veţian de unde e, a zis că din România, da, şi eu din islanda, cică bronzatul portocaliu. De unde e tac’tu? Din Vietnam. Aha.
Oranjul era relaxat – zice, sper să ne bateţi, să ne calificăm împreună. Aceeaşi idee am desprins-o şi din aplauzele altor portocalii care au trecut pe lângă noi. Extraordinar de prietenoşi. Încurajau Olanda, dar ne spuneau că vor să ne calificăm împreună. Nostim a fost când au scandat împreună cu noi „pe ei, pe ei, pe ei pe mama lor”.

După un suc la acea terasă, am plecat mai departe, spre stadion, afundându-ne din nou în marea portocalie cu mici insule galbene.

În fan zone

am făcut prima pauză. Am auzit o melodie cunoscută, la instrumente cunoscute – era fanfara din Chetriş, care începuse să cânte… imnul nostru pe scenă. Din păcate, au decis fanfariştii să cânte TOATE strofele, motiv pentru care am ajuns la capătul versurilor. Dar am încercat.
Nu am filmat scena – sunt unele momente când „cronicarul” trebuie să decidă dacă vrea să fie spectator la propria viaţă sau s-o trăiască. În acel moment, am decis varianta doi, şi am dat drumul la cântec total.
Am filmat abia după, când au început să cânte o variantă destul de frustă a Rapsodiei Române de Enescu:

După Rapsodie, am purces încet spre stadion, cu şuvoiul portocaliu.

Când am ajuns, primul „semn” neplăcut: un gardian zelos mi-a oprit bannerul cu EUROMANIA la intrarea în stadion. Cică, n-ai voie decât cu bannere de 1m/1.5m. L-am rugat să se uite în regulament, că eu ştiam de limita de 2m (mă rog, cearşaful meu standard avea 2.7m, dar speram să nu măsoare). A venit altul, mai relaxat, a zis că „nu e mare bannerul”, dar apoi al treilea a zis că într-adevăr e 2m limita, dar al meu are mai mult. „Uff. Şi nu pot să-l îndoi?” „Nu, poţi să-l tai. Dar n-ai cuţit.”

În acest timp, mi-am dat brusc seama că celălalt banner pe care îl aveam în rucsac, cel „normal” cu „Hai România”, făcut la insistenţele lui T, care nu vedea rost de subtilităţi pe stadion, rămăsese în rucsac, neatins. Aşa că am renunţat brusc la bannerul meu favorit şi am intrat în stadion cu celălalt binemersi în desagă. Pe care l-am întins fără probleme, la peluza galbenă (în spatele lui Lobonţ în prima repriză), la nivelul 2.

Stadionul era gol,

pe rândul nostru erau doar 2 români. Le-am făcut bucuroşi cu mâna, şi am coborât până la „bară”, unde veniseră El Veţienii. Mai erau 2 ore până la meci. Am stat acolo, uitându-ne la spectatorii de jos

şi la televizor, apoi ascultând „moderatorii” celor 2 echipe, responsabili cu informaţiile, jocurile „de societate” cu suporterii (gen „deciball”, manevrarea unui portar electronic prin nivelul de zgomot făcut de suporteri pentru a apăra un 11m, sau transportarea unui logo de pânză de la o tribună la alta, ca în filmuletul de mai jos)

şi prezentarea echipelor. Ştefan Leca pe numele lui, cu regret, mi s-a părut deosebit de neinspirat. De exemplu, modul ales de a provoca spectatorii români la „zgomot”, a fost să răcnească în microfon următoarele întrebări:

„Care este echipa care a învins Olanda la Constanţaaaaa?”
Nici un răspuns.
„Care este echipa care a făcut egal cu Franţaaaaa?”
Murmur confuz – „ce vrea ăsta?”
„Care este echipa care nu a pierdut în faţa Italieeeei?”
„România”, cu juma’ de gură.
„Care este echipa care va câştiga astăăăăzi cu doizeroooo?”
„România!” – abia acum se prinseseră spectatorii că asta aştepta de la ei. Au răspuns ezitant – superoptimismul/aroganţa înainte de a sări gardul nu le-a fost pe plac.

Apoi a încercat să „forţeze” spectatorii să strige „mândru că sunt român”. Pe lângă că mi s-a părut o idee neinspirată, nici nu a fost clar ce vrea, cică – „haideţi să strigăm împreună că suntem mândri că suntem români.” Nici o reacţie. Disperat, a urlat el de câteva ori, obsesiv, „mândru că sîîîîîînt -…..”
„român” – răspuns venit cu juma’ de gură, după o vreme, mai mult de jena lui. Spectatorii nu aveau nevoie de astfel de ostentativităţi, ci aveau alt mod de a arăta cele de mai sus. Şi au arătat, în timpul meciului, prin întreg comportamentul, fără zbateri strident-patriotarde ca ale d-lui Leca.

Apoi, moderatorul olandez a făcut tribuna portocalie să cânte un cântec suportericesc, începând primele versuri, pe care tribuna portocalie, tot mai dens populată, le-a preluat imediat. Moderatorul-şef, elveţianul, l-a rugat apoi pe Leca să facă ceva asemănător. Ori nu a înţeles întrebarea, ori de emoţie nu i-a venit nici un cântec suportericesc în minte, ori nu ştia nici unul, pentru că a început, din nou, stupidul dialog de mai sus, cu răspuns destul de moderat.

În fine, la prezentarea echipelor, a avut ideea bună (nu ştiu dacă a fost a lui, francezii au făcut la fel, dar olandezii nu) de a spune prenumele jucătorilor şi să lase spectatorii să scandeze numele. Aici însă s-a terminat inspiraţia, pentru că la unii jucători spunea şi numărul, şi prenumele, la alţii doar prenumele, la alţii adăuga şi alte chestii după prenume (de exemplu la Mutu şi Chivu), de spectatorii nu ştiau clar când e momentul să strige, ceea ce a diminuat efectul.

În ansamblu, cu sau fără stângăciile „reprezentantului”, suporterii români au părut dezorganizaţi înainte de primul fluier, părând a nu se coordona la scandări când a intrat echipa pentru a inspecta gazonul sau la încălzire. Totul s-a schimbat miraculos odată ce a început partida. Brusc, spectatorii au devenit o singură voce, cântând la unison – or fi avut lideri de galerie, altfel nu se explică.

Noi ne-am alăturat corului „din deplasare”. Dacă la început ne bucurasem că suntem în „zona galbenă”, pe măsură ce se umplea stadionul am văzut că unde aveam locurile se umplea cu portocaliu. Am fost chiar la marginea „legiunii galbene”, dar între olandezi.

În faţa noastră au venit nişte români care însă nu prea ne-au însoţit la scandări, mai degrabă cei cu pălării, trei rânduri mai în faţă. El Veţienii au fost complet izolaţi între portocalii, nici urmă de suflet co-suferind pe lângă ei.

Olandezii „noştri” erau prietenoşi, aveau un fular cu România-Bergenbier alături de unul olandez, pe care le-am agitat împreună. Uneori au şi cântat „România, România” cu noi, când nimeream melodia. Relaxare maximă, atât la cei de lângă noi, cât şi la toată tribuna olandeză – incredibil, au UMPLUT stadionul, a fost în întregime portocaliu, în afară de colţul galben.

Şi a început meciul. Şi cu el, recitalul tribunei galbene.

Când am văzut echipele, am zis: „Van Basten a schimbat TOATĂ echipa – e clar, a făcut ce a depins de el. Suntem ultimii luzări dacă nu batem echipa asta”. Mă liniştisem.

Furaţi de scandări, ne-am dat seama abia prin min. 10 că jucăm prost. Am zis, ei, or fi timoraţi la început, îşi revin ei – mai ales după şuturile bune ale lui Mutu şi Niculae.
Pe fondul îngăduinţei portocalii, care strigau doar din când în când în cor, scandările noastre s-au înteţit.

Ei nu şi-au revenit.

Jocul a fost mai mereu în jumătatea „noastră”, la poarta lui Lobonţ, cu ocazii mari de tot Huntelaar, Van Persie şi mai ales Robben (care, după a făcut ce-a vrut cu apărarea şi inimile noastre, am avut senzaţia că a dat mingea aia la micheteau pe lângă Lobonţ – intră la şmecherie, bine, dacă e pe lângă, ok.)

Nu-mi venea să cred. Nici spectatorilor. Spaţiile dintre încurajări au început să devină un pic, aparent imperceptibil, mai lung. Prilej pentru portocalii să cânte şi ei un pic (altfel ne-au lăsat, politicos, nu ne-au întrerupt niciodată).

La un moment dat, rumoare generală, fluierături, ceva huiduieli: pe ecran a apărut rezultatul FRA-ITA 0-1. E clar, ăştia vor să ne calificăm noi. Cel puţin suporterii. După cum se desfăşoară ostilităţile în teren, se pare că nici pe jucători nu i-ar deranja – joacă relaxat, nu fug după toate mingile, ne aşteaptă să atacăm. Dar… n-au cu cine. N-au cu cine face blatul! Ai noştri nu intră în careul lor în prima repriză, cu excepţia ocaziei lui Mutu!

Până la urmă, intrăm în pauză cu 0-0. Eh, poate-i muştruluieşte Piţi la pauză şi revin alte echipe de la cabine.

Într-adevăr, imediat după fluierul re-prizei, ai noştri „stau sus”, scot un corner… „parcă joacă mai bine!” – replica speranţei. dar – imediat greşesc o pasă, şi iar se cantonează în apărare. Urmează halucinantele 5 minute, în care ai noştri au avut vreo 3-4 intercepţii pe la 20m de poartă, au pornit vijelios în atac, şi după 2 paşi au… pasat greşit. Faze la indigo. Spectatorii olandezi, exasperaţi, au început să fluiere. Iar noi să plecăm ochii a ruşine, prima dată când gândul s-a formulat în cap: cu jocul ăsta nu merităm să ne calificăm.

Şi vine golul lor. Am rămas pe scaune, între olandezii ridicaţi în picioare în jurul nostru.

Chinul a continuat şi după gol. Nicoliţă, unul din favoriţii mei pentru bunul-simţ de care a dat mereu dovadă, a dat într-adevăr câteva pase la coechipieri, ori foarte scurte, ori tari şi greu utilizabile. Restul, la adversari sau pur şi simplu aiurea. Cociş dădea impresia că e mereu nepregătit pentru orice pasă. În general, ritm scăzut, joc static. Culmea, cei mai „proaspeţi” jucători, care au alergat cel mai mult, din tribună s-au văzut a fi, în ordine, Chivu, Mutu şi Raţ, urmaţi de, culmea, Contra. Adică jucătorii cu cele mai multe meciuri “în picioare” anul ăsta. Campionate lungi, Liga Campionilor, Cupa UEFA. Restul, “odihniţii”, au fost fără vlagă. Ce pressing, ce “pe ei pe mama lor”… nu s-a auzit de aşa ceva în iarbă. Chiar şi după gol, au stat în jumătatea lor (de data asta, cea îndepărtată de noi), încercând să iasă cu pase greşite pe “contraatac”. (!)

După o suită de astfel de evenimente, s-au auzit pentru prima dată fluierături din partea peluzei galbene. Olandezii au întors miraţi capetele.

A doua oară s-au auzit fluierături galbene când a ieşit Nicoliţă.

Între cele 2 evenimente, şi un pic după, a fost intervalul în care nu s-a auzit cântec galben. Olandezii nu s-au lăsat invitaţi, şi au avut o perioadă de cântec tumultuos, cu coregrafie şi mişcări cu tot (impresionant, masele de oameni mişcându-se la unison).

A urmat o perioadă de tăcere în tribune, pe fond de joc confuz. Până şi Chivu, care de obicei îl “simte” pe Mutu cu ochii închişi, i-a dat vreo câteva pase inutilizabile, serviciu pe care Mutu i l-a întors. Chiar când mă gândeam – ia uite, au încetat ai noştri scandările – a început cântecul. L-am recunoscut pe la „barbarii de tirani”. Lacrimile erau probabil conştiente că îmi vor strica toată vopseaua de pe faţă, probabil de aceea au rămas agăţate de gene. Îmi imaginasem, în trecut, cum ar fi ca spectatorii să cânte imnul, spontan, în tribună, la un meci de fotbal. Scenă de covârşitoare megaproducţie hollywoodiană. Iată că am ajuns s-o trăiesc, şi s-a lăsat cu piele de găină, cum îmi imaginasem.
Din nou nu am filmat. Am ales, din toată inima, să mă concentrez pe „în aaaste mâini mai curgeee un sââânge de romaaaaaaan…”

Reacţia în teren a fost singura care nu s-a potrivit cu ce îmi imaginasem. Singura fază românească aplaudată de toţi spectatorii a fost o respingere prin foarfecă a lui Raţ, din propriul careu. Abia după intrarea lui Petre au avut parcă o zvâcnire, cu vreo 2 jumătăţi de ocazii, pase încâlcite din careu şi o altă „foarfecă”, ineficientă, dar aplaudată generos.

La golul lui Van Persie, suporterii olandezi au lăsat la o parte orice reţinere şi au izbucnit în urale. Un fel de – „noi v-am invitat la chef, n-aţi vrut să veniţi, noi petrecem oricum.” Şi au dat cep la petrecere cu marşul triumfal din Aida (cred):

Drumul spre casă a fost lung. La staţie s-a anunţat că centrul oraşului e blocat, aşa că am încercat să păcălim masele, să mergem cu trenul din gara Wankdorf. Unde am dat peste un şuvoi compact portocaliu pornit exact cu acelaşi gând.

În timp ce aşteptam pe peron, zice un olandez – „sorry, ey.” „asta e, zic, aţi meritat”. „mergeţi acasă în românia, sau mai staţi?”. „Mai stăm un pic.” „Uff, şi noi, şi e greu pentru sănătate, atâtea zile în camping”. „Şi mai aveţi de stat până la finală”, îi urez, şi urcăm în tren.

Lângă noi se aşază un portocaliu voluminos, cu o cipilică oranj în formă de pui de gostat (nu-i glumă, olandezii au cele mai năstruşnice invenţii vestimentare suportericeşti).

„Entschuldige”, zice. „Huntelaar”, dând din umeri a neputinţă apreciativă. Nu mai ştiu ce a mai zis, a încercat să ne consoleze stingher.
La sosire, dăm să ieşim, aşteptând să se golească scaunele din faţă – un olandez din faţa mea, zice, grăbindu-se – „winners first”. Apoi, împăciuitor – „ar trebui să ţineţi cu noi de-acum înainte”. „Yeah, whatta hell”. Rîde. Zâmbesc abia perceptibil.

Apoi, în gara principală, culmea, din 100 de mii de oameni, am trecut pe lângă singurul olandez pe care îl cunoşteam: surinamezul de la terasă. „Guys…” – a ridicat braţele în lateral, a dezolare. Am dat mâna cu el, i-am urat succes. Era sincer trist.

Stinghereala fanilor olandezi e cea care pune sare pe rană, e cea care ne spune că ne-am făcut de râs. Dacă olandezii jucau cu prima echipă, sau chiar cu a doua, la sânge, sau chiar cu a doua, relaxat, aşa cum au jucat, dar măcar să le dăm o replică ţapănă, să dăm tot ce e mai bun din noi, să fugim, să „murim cu ei de gât”, ca turcii cu cehii – atunci i-am fi putut privi în ochi şi spune – sunteţi mai buni, dar măcar „we gave you a hell of a fight”. N-a fost cazul. Ne-au invitat să atacăm, ne-au preferat câştigători, ne-au tratat cu bunăvoinţă atât în teren, cât şi în tribune, dar n-au avut cu cine face blatul.

Cel mai sugestiv mi se pare dialogul a doi fani români, în trenul tristei reîntoarceri: „mă, nu puteau şi olandejii ăştia să-şi dea un autogol, ceva?” „Păi, n-au avut cum, că nu le-am dus mingea în careu!”.

Pe ultima parte a drumului spre casă, am dat peste destul de mulţi italieni. Au avut bunul-simţ să nu ne zică nimic.

Astfel s-au încheiat emoţiile Pălăriei Tricolore. Înainte de a fi pusă la naftalină, îşi ia la revedere, până la următoarea competiţie live, dacă va mai avea parte.

3 gânduri despre “Winners first

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s