„Aşa ceva nu există” – comentatorul local a zis-o de mai multe ori pe parcursul meciului.

Ce meci… am avut clară în cap imaginea lui Nadal ca o tornadă furibundă şi neobosită, twister din ăla care se învârte, măcinând din rezistenţa unei clădiri solide care se încăpăţâna să nu cadă. O haită de lupi din Pirinei (Nadal părea câteodată „mai mulţi” pe teren) atacând neostoit, muşcând din toate părţile un cerb din Alpii Elveţieni, cu coarne mari şi ascuţite, dar obosit – cum vedeam, pe vremuri, la Teleenciclopedia. În primele 2 seturi, cerbul a părut ca n-are nici o şansă – cu spatele la un perete de stâncă, sângera zdravăn. Dar apoi, miraculos, cu câteva împunsături ale coarnelor impresionante şi cu un pic de noroc, a ieşit din încercuire şi a scăpat în pădure, un loc unde se simţea mai confortabil, şi unde a mai luat, după lupte crâncene, încă un set.

Oboseala din muşchi adunată în ani de glorie ameninţa mereu să-l pună în genunchi, dar coarnele încă ascuţite împărţeau lovituri precise, ţinând lupii la o agonizată minimă distanţă. Se îndrepta încet spre o culme de deal străjuită de stânci, unde dacă ar fi putut sări ar fi fost în siguranţă, ar fi rămas Regele Pădurii pentru încă un an. Lupii au sesizat şi ei topografia, dar au continuat hărţuirea în acelaşi ritm, parte în parte. Fără atacuri mişeleşti, dar şi fără a oferi vreo clipă de răgaz. „Ori tu, ori noi, nu mai contează, am dat tot, toţi.”

Norocoasele vieţuitoare ale pădurii care au putut urmări bătălia la faţa locului, deşi erau cu sufletul la gură, făceau un vacarm asurzitor între asalturi. Unele, nostalgice dupa maiestatea Cerbului, altele, conştiente ca lanţul trofic îl va înghiţi în cele din urmă, impresionate de curajul Lupilor.

Telespectatorii Teleenciclopediei au obosit şi ei doar urmărind spectacolul. Şi când cerbul a alunecat şi a căzut – interesant, nu s-a simţit o undă de regret în aer. Pentru că, cel puţin din punct de vedere moral, după o asemenea luptă nu există învinşi.