10 iulie

Unul din avantajele mersului singur cu maşina, cale lungă, e că poţi, dom’le, să cânţi. Să cânţi, cât te ţin bojocii, odată cu ăia de la radio. Fără să-ţi pese că sună fals, că aduce mai mult a răget, că vocea ta sinceră şi entuziastă ar speria copiii. N-ai teama că te-ar auzi vecinii, cum îi aud eu pe ăia de deasupra care periodic torturează diverse melodii în regim caraoche.

Citeam undeva că atunci când omul cântă, sufletul lui e pur. E ceva cu chestia asta. Când cânţi, toată fiinţa se concentrează pe a nimeri melodia şi textul – nu mai ai loc în minte de alte gânduri. Din punctul ăsta de vedere, seamănă cu fotografiatul, sau cu sporturile extreme. Şi asta face bine, odihneşte mintea.

Am început timid, dar m-am „dezlănţuit” la melodia asta, mai ales la refren: „einer für al-le, alleee füreinen…” (mai departe n-am înţeles textu’, aşa că am îngăimat ceva la potriveală”.

http://embed.trilulilu.ro/audio/cris82/61506a534bbdb8.swf

Cântatul mi-a dat o stare de foarte bună dispoziţie. Chiar mă întrebam, ca de fiecare dată când conştientizez asemenea stări, ce se va întâmpla oare să schimbe mood-ul.

Ei, şi peste vreo două ore m-am trezit indispus. Şi mi-am dat seama că tot de la muzică mi se trage. Urmase pe CD folderul cu Paraziţii, unde am adunat mai multe melodii ale lor, scoase de-a lungul timpului, de la „Pace Cartierului” (eheei, vremuri) încoace. Şi după un timp, mi-am dat seama că nu mai cânt. Pe de o parte, deşi au indiscutabilă valoare distractivă, „de entertainment”, muzicalitatea melodiilor lor e limitată, şi acolo unde există, limbajul deochiat sau mesajul negativ nu mă îndemna la cântat. Iar versurile – de când mă ştiu reţinutul versurilor n-a fost punctul forte, nu-s în stare să ler reproduc coerent.
Au început nostim, au continuat interesant, dar încet încet s-au adâncit în „mesaj”, şi cu timpul „vibraţiile negative” din melodiile lor m-au „ajuns”, iar exuberanţa de dinainte a făcut loc unui gol în coşul pieptului. Şi nu e de mirare, considerând mesajul unor melodii ca cea de mai jos (goana după iluzii)– care, a propos, mi se pare dintre cele mai bune produse pe care le-au scos, all time.

Dându-mi dar seama de această schimbare de spirit, după oprirea la Würzburg am decis să schimb fondul muzical cu ceva cântabil. Am început cu Bregovic, şi, încet-încet, cheful s-a întors – n-a mai atins exuberanţa de la debut, dar am reuşit să însoţesc cu vocea unele melodii care m-a inspiratără. Mesecina, Erdelezi… care au introdus spiritul balcanului, carele a chemat după el nişte Ternipe. Una din melodiile lor m-a urmărit cam o treime din drum, am tot aşteptat să vină, dar, evident, era penultima pe disc. Nici aici nu ştiu versurile, dar nu-i aşa greu de îngânat „talalalala-lalalalaaaaa”.

Hai, Lina, Lina…

şi dă-i înainte…