16 iulie

Ziua a doua a fost „de excursie”. Pornisem de dimineaţă cu planuri mari, să ajung la Æroskøbing, pe o insulă din sud, unde am auzit că e frumos, dar m-a dezumflat doamna de la bilete din gară – faci 4 ore, numai dus. Aşa că m-am reorientat subit spre nordul insulei Sjæland, insula „cu copenhaga”.

Prima destinaţie, Roskilde,

fosta capitală a ţării, unde aveam 2 obiective precise: Domkirke şi muzeul viking.

Domkirke e biserica unde sunt aşezaţi cică aproape toţi regii Danemarcei! E mare

şi încăpătoare de istorie.

Care istorie mai pe gustul meu am găsit la muzeul vikingilor, lângă fjordul Roskilde. Aici au găsit în anii ’50 5 vase vikinge scufundate acum 1000 de ani, pentru a bloca un canal, parte din sistemul de apărare a oraşului de invazia norvegienilor.

După decenii de muncă au reuşit să le scoată, reasambleze şi conserve, spre bucuria vizitatorului.

Mai mult, au reconstruit modele la scară, folosind tehnicile din vremea respectivă, o senzaţie faină, să te plimbi pe un asemenea divais.

Şi gata cu Roskilde. După un popas la biblioteca oraşului, pentru un pic de internet, la rând următorul popas – Hillerød. Am mers cu autobuzul, ca tren direct nu era. Cu rata, deci, m-am bucurat, ca vad peisajul rural al danemarcei. Pe care l-am…dormit.

Din Hillerødul propriu-zis n-am văzut nimic, pentru că m-am dus aţă cu autobuzul la castel. Castelul Frederiksborg, construit de Christian IV, regele lor cel mai cunoscut, renascentist, cheltuitor, aducător de ţară în faliment, dar lăsător de ctitorii peste ctitorii. Cum e acest castel de castel, aşezat pe apă, mai precis pe 3 insuliţe

şi păzit de un mic soldat în roz.

Păi, să intrăm dar

şi, dacă tot am venit până aici, Lonely Planet cică merită un tur înăuntru. Binee… surpriză, e voie cu poze, doar că fără blitz. Cum probabil e singurul loc de gen unde e voie cu poze, mai jos nişte mostre despre cu cam ce se mănâncă un asemenea edifiţ.

Asta e sala cavalerilor, aşa, de intrare, de încălzire.

Urmează prima gură căscată semnificativ, la capelă:

„aaaa”.

Apoi nişte camere „normale”, colorate tematic şi puternic, cu muuulte tablouri

în pregătirea mega-atracţiei, Marea Sală.

Pardon, cea de mai sus e anticamera la Marea Sală. Asta e marea sală:

Din nou „aaaa” (gura cascata)

Yeah. Băieţii n-au făcut economie, nu-i de mirare că au dat în faliment.

Au urmat alte săli „normale”, cu care nu le-ar fi ruşine în orice palat nemţesc sau franţuzesc, dar care faţă de marea sală păreau mici copii. Aşa că am terminat rapid şi am dat tura obligatorie şi prin grădină, pentru priveliştea dorsală,

şi gata, că e târziu. Hop în autobuz, la gară. Acolo, închis – deh, trecut de 5. Oh. Mă uit disperat pe afişaj – nu găsesc Helsigør, sau ce găsesc nu înţeleg. Ies, întreb în disperare de cauză o florăreasă ocupată cu aranjatul de găleţi: trenuri spre Helsigør? Nimic. Mai întreb o dată, zice, dând ochii peste cap – poţi aştepta un pic? Aştept. Apoi îmi spune, linia 16, du-te după omu ăla. Mă duc, ezit, mă mai duc, şi ajung la timp pentru a vedea cum pleacă trenul de la linia 16. Noroc că mai era unul peste jumătate de oră, cum mi-a spus zâmbind o frumoasă localnică blondă „stas”, amuzată probabil de aerul complet rătăcit.

Şi am ajuns la Helsingør, după o schimbare de tren. Ştiam că era deja închis castelul, dar ştiam şi că e voie să te plimbi prin jurul lui, şi asta şi intenţionam. Se vedea din gară in departare,

cum păzea el danemarca de suedeji, de care sunt acum legaţi intens prin aceste ferry-boaturi care fac trafic greu cu Helsingborgul de vizavi de strâmtoare.

Dovada faptului că nu era de glumit stau numeroasele tunuri îndreptate către ei, către suedeji.

Castelul era treabă serioasă.

Stând eu aşa pe metereze şi uitându-mă la el, mi-am dat seama că nu mâncasem nimic după micul dejun, şi ăla subţire – tot am amânat, întâ castelul, apoi trenul, în tren mi-a fost nuştiucum, că nu vedeam pe nimeni mâncând… Şi mă încerca o foame… Şi m-am trezit punându-mi întrebarea: to be, or not to be?

Căci da, Helsingør e de fapt mai cunoscut sub numele Sheikspirizat Elsinore, castelul lui Hamlet.

Am dat imediat şi răspunsul: „tu bi”, scoţând din geantă cele cumpărate în gară, aşezându-mă frumos pe metereaza de iarbă şi consumând tacticos iaurtul cu muesli şi fructele, într-o tăcere filosofică, dar fără cranii.

Acestea fiind rezolvate, am continuat turul castelului, citind pe diverse panouri despre istoria lui. N-am ajuns la partea cu Hamlet, pe care o ratasem la început, pentru că norii care se tot buluceau peste casa lui Hamlet s-au apucat în cele din urmă să toarne, deci partea aceea a istoriei… „a nu fi”, azi. Fuga la gară, desigur pe un drum mai lung decât venisem, astfel că am ajuns ud leoarcă pe pantalonii de altfel scurţi. Şi valea înapoi la Copenhaga, pe care am găsit-o în fapt de seară, cu o lună de zile mari

şi reflecţii pe măsură

şi cu un Nyhavn pregătit ca întotdeauna de o şedinţă foto, în care am încercat diverse combinaţii de timpi de expunere cu diafragmă cu iso-uri, scheme, din care până la urmă păstrez doar asta

Şi gata, la culcare.