23 iulie

Primele cuvinte pe care le-am auzit cu claritate la Oslo au fost “stai, ţine asta”.
Tresărind, m-am uitat – 2 blonde. Mă gândeam – oi fi auzit greşit.
“La cât vine autobuzul?”
Ei, hai, că-i prea de tot. Mă duc aţă la ele şi le întreb direct – “nu vă supăraţi, unde e strada Storgata?”
După tresărirea de rigorare – “a!”, altă tresărire – le venea autobuzul.
“Nu ştiu”, a zis prima.
“Ăăă.. e în direcţia aia” – mi-a arătat cealaltă. Şi au urcat în autobuz.

M-am dus în direcţia aia, greşit. Până la urmă am virat-o şi am găsit într-un târziu strada. Când am ajuns la hostel tTocmai se întuneca, 11 seara. Stau la “Anker”, la vreo 10 min de gară şi centru. Hostel mare, bun.
Intru în cameră – 4 fete. Hopa. Hopa. Au zis că la recepţie le-au promis că încearcă să le dea cameră doar de fete. Mie mi-au zis apoi că ţeapă, nu mai sunt paturi, tre’ să dorm cu ele. Le-am întrebat dacă snt de acord (nu că ar fi avut de ales…), au zis da, am luat calculariciul şi am mers jos să verific emailul şi să mai scriu la poveştile precedente. M-am întors târziu, întuneric, somn.

M-am trezit greu, pe la 10. Stătusem cu Dani de vorbă până târziu în ultima seară la Reykjavik, trezirea la 3 jumate, avion cu somn chinuit, escală la Copenhaga unde m-am plimbat prin oraş şi am scris un pic, dar nu prea mult, ajuns târziu la Oslo, stat şi aici până pe la 2… aşa că e bine că am dormit.

Când mă ridic – nici urmă de fete. Nici una. Era doar un băiat care tocmai se trezea şi el. Hmm… înseamnă că “da”ul n-a fost chiar “da” – tipic feminin, oare? :P. Treb’e că au şters-o aseară înainte să mă întorc eu.

M-am dus aţă la biroul turistic din gară, să rezerv pentru Bergen. După un hâţ încoace, hâţ încolo pe la diverse ghişee prin gară, am ajuns în sfârşit la ghişeul de tren internaţional, unde am ajuns la concluzia – Interrail. Astfel se confirmă că partea a doua a călătoriei va fi terestră. Desigur, nu aveam paşaportul la mine, aşa că a trebuit să mă întorc la hostel după el, nu înainte de a da o fugă până la hotelul Radisson de lângă gară, de unde cică se vede panarama cu oraşul. Cu acest lift exterior

am urcat până la etajul 33, unde… nu am putut intra. Barul era închis, iar la etajul cu panorama nu aveam voie. Cică la recepţie, unde am sunat – păi, uitaţi-vă din lift. Mda.
Când să plec înapoi în jos, se deschide uşa. Un electrician, după vorbă, după port. Zice – “ce faci aici?” “Păi, voiam să văd panorama.” “Hai că-ţi arăt eu”.
?!?
Fără a pune alte întrebări, îl urmez, şi mă duce într-un loc de unde se vede oraşul.

şi apoi în altul. Zice, “n-ar trebui să te las aici, dar am încredere că nu sari”.

Motivaţia pentru a face acest gest mi-a scăpat. Mă tot gândeam că “there is a catch, nu poate fi doar pentru că e pur si simplu cumsecade”. Ei bine, se pare că a fost pur şi simplu cumsecade. Mi-a arătat pe unde să ies, şi larevedere.

Înainte de a merge acasă după paşaport, am mai dat o fugă la clădirea nouă a operei,

care e o treabă futuristique,

controversată, bineînţeles,

dar care mie mi-a plăcut.

Avea şi sirene în dotare.

De acolo, în drum spre casă am aruncat o privire pe strada principală a lor, Karl Johans gata, chiar în dreptul catedralei, unde trebuia eu s-o cârmesc la dreapta

Strada era plină de rockeri, mulţi cu tricouri cu Iron Maiden. Citisem că Oslo e un fel de capitală Black Metal, aşa că mă gândeam ia uite mă, ce dreptate au avut în carte. Ca să aflu că fix în seara asta e concert Iron Maiden :D.

…
Am revenit pe KJG după ce am rezolvat cu Interrailul, sunt posesor bilet flexibil – atenţie, se pare că ar fi mai bune condiţiile dacă cumperi biletul din AFARA ţărilor de destinaţie. Poate data viatoare – acum sper să-mi ajungă aşa.

M-am întors deci de unde am plecat, pe strada principală

care în depărtare se termină în palatul regal.

Dar până acolo, am găsit acest ţambal cu skateboard în dotare, una din cele mai eclectice combinaţii văzute vreodată.

V-am zis ce cald era? FOARTE cald, nu mi-a venit să cred, am îmblat în pantaloni scurţi şi tricou! Am aflat ulterior că au fost 25 de grade la umbră! În fântâna arteziană nu ştiu câte or fi fost.

Strada dezvoltă un părculeţ pe dreapta cum te uiţi înapoi dinspre palat

unde m-am oprit să pozez această combinaţie clădire-fântână

când am auzit linii melodice cunoscute. M-am dat pe după fântână şi am pozat “la camuflaj”, să nu se prindă “artiştii”.

Cred că s-au prins, că am avut senzaţia că se uită fix la mine dup-aia. Nu ştiu, poate a prejudecată, dar am o senzaţie de nesiguranţă instinctivă şi imediată când îi văd. Sau aud.
Palatul regal posedă grădini (cu alt acordeonist), oameni tolăniţi,

şi pază serioasă.

Mi-e milă de soldaţii ăştia din gardă, nu-i mai pozez decât de departe. Forţând o viziune apocaliptică, dacă nu i-ar vedea nimeni şi ar şti sigur că ar scăpa nepedepsiţi, cred că ar bate la turişti cum i-ar prinde, ca la hoţii de cai, nediscriminator adulţi, copii, la cât îi stresează.

Următoarea haltă a fost portul, cu vase vechi

şi cetatea Anker festing,

dotată cu castel renascentist înăuntru

care nu mai era deschis, dar am urcat oricum, pentru panorama de pe metereze

de unde frumos se vedea portul, cu primăria roşie cu tot

totul prin prisma unor oameni relaxaţi, bucuroşi de încălzirea globală.

Vasul ăsta de croazieră tocmai pleca. Era aproape la fel de înalt ca cetatea.

Am plecat şi eu, cu tramvaiul, până sus la Vigelandspark. Vigeland ăsta, după părerea mea nu era sănătos la cap, cu tot respectul. Dar pe cale de consecinţă a creat neşte chestii meseriaşe în acest parc, plin de statuile lui, înfăţişând oameni în diverse ipostaze. De exemplu, aleea de intrare

care de sus se vede aşa, inclusive fântâna.

Dar piesa de rezistenţă este acest mausoleu

şi, ca idee, conţine chestii de genul ăsta

diverse emoţii, stări şi situaţii, foarte ingenios exprimate

Aşa arată în lumina serii. Interesant.

Am luat-o pe jos înapoi spre centru, descoperind atât că oraşul nu e foarte mare, cât şi că am nimerit în ceva cartier rezidenţial. Fără valoare turistică, dar, am o vagă bănuială, cu valoare de “lifestyle”.

Înainte de a o coti spre casă, să pun rufele la spălat (nu vă lăsaţi înşelaţi de soare, era 10 seara :), am văzut că ţambalul a primit proprietar (în dreapta, în umbră), care cânta de altfel foarte bine.

Motiv pentru care am mai zăbovit câteva minute, ascultându-l. Dar neînregistrându-l – după episodul “Yul” am devenit mai reticent cu filmatul, mai ales filmat de români. Senzaţia aia de insecuritate… asta e reputaţia, ce să-i faci. Oameni ca Dani, Vero şi Adina au mult de muncit pentru a o repara.
Cine e Adina? Asta într-unul din episoadele următoare…