Şi am vrut să sun, să întreb doar “până la cât aveţi deschis?”. N-am sunat, de lene să fac acel mic gest de a scoate telefonul, căuta numărul… Un gest mic, ca o bătaie de aripi de fluture, pe care nu l-am făcut. Am plecat direct, ce mi-e o oră de drum?

Când ajng în Mall – totul închis. Era 7 seara. Măi să fie – dar ştiam SIGUR că e deschis până la 8, doar de-aia n-am sunat… Mă uit pe orar, scrie deschis până la 8!!

Enervat, sun… răspunde robotul… “Ziua de 3 octombrie e sărbătoare naţională în Germania, e închis”….

GRRRR.

Plec spre casă… drumul liber… merg repede, absent, gândindu-mă la diverse… Deodată mă chircesc aproape “efectiv” în urma loviturilor, primite rapid una după alta, la nici o secundă distanţă. Efectul lor psihologic a durut aproape fizic.

Mi-am continuat drumul, şi în timp ce-mi calmam respiraţia sacadată, gândindu-mă de ce oare sunt radarele din afara localităţii roşii. Sau doar noaptea? Şi de ce blitzăie de două ori consecutiv? Să fie sigure că nu le scapi? Nu se gândesc cât te sperie? Sunt periculoase, dom’le, pentru participanţii la trafic. Ar trebui scoase.