Din seria „putem fi mai buni”: Moştenirea lui Dossey

„Ce prostie, ce pierdere de vreme, ce frecţie la picior de lemn”, vor zice unii sceptico-pragmatici. „Tipic românesc, oamenii ‘se mobilizează’ când e prea târziu, se adună şi cântă ode, nu au ce face.”

Asta a propos de ştirea că vreo 200 de braşoveni s-au strâns la stadion, au aprins lumânări şi au cântat şi scandat în amintirea unui fost fotbalist al clubului din localitate, decedat în urma unui accident de maşină.

„La ce-i mai foloseşte omului? Oricum nu vede toate astea, cu excepţia cazului în care ‘e acolo sus şi se uită’ „– variantă probabil scoasă din calcul de aceiaşi sceptici.

Poate nu-i mai foloseşte lui, dar foloseşte altora – soţiei şi, mai ales, fiicei lui Ibrahim Dossey. Probabil singurul lucru bun în toată tragedia care i-a lovit familia, pentru fetiţă e o lecţie dură, dar frumoasă, despre nişte probleme pe care şi le va pune când va creşte mare, întrebări cu care se chinuie hoarde de filosofi, investment bankeri şi oameni „obişnuiţi” – „pentru ce trăim?” „care e menirea noastră pe pământ?” „ce rost au toate?” „ce lăsăm în urmă?”

Chestiuni care mă urmăresc şi pe mine. Mă gândesc că dacă eşti un om cu capacităţi mult în afara „curbei lui gauss”, sau/şi dacă te naşti în condiţii sociale speciale (familii conducătoare, de bogătaşi etc.) e mai simplu – faci descoperiri, schimbi destine, scrii istorie. Dar dacă te naşti om „obişnuit”? Sau, mai precis, om cu nişte calităţi, suficiente cât să-ţi dea iluzia că ai o menire oarecum specială, dar insuficiente încât să o şi găseşti? Dacă eşti bunicel, dar nu cel mai bun – ce laşi în urmă? Ce rămâne, mielule, dacă nu avere, dacă nu istorie, dacă nu cunoaştere?

Rămâne amintirea. Mai intensă sau mai pală, mai lungă sau mai scurtă, pentru mai mulţi sau mai puţini oameni. În cel mai bun caz, rămâne o poveste, iar maximul pe care-l poţi obţine e să i se ataşeze şi un cântec – dar asta depinde numai de tine.

Ibrahim Dossey a fost un portar bun, dar nu excepţional. A jucat la echipe cu performanţe bunicele, dar nu senzaţionale. Nu pentru valoarea lui sportivă au ieşit oamenii ăia în stradă şi i-au cântat de adio, ci pentru CARACTERUL lui. Pentru că a fost un om cinstit şi bun, şi prin acest simplu fapt a ajuns să fie un simbol al verticalităţii într-o lume de o moralitate bolnavă.

Iată că se poate – într-o ţară cu puternic fond rasist-xenofob, oameni necunoscuţi s-au adunat în onoarea unui negru, şi musulman pe deasupra (că tot e la modă hulirea lor), şi i-au cântat

„dar acum că nu mai eşti
nu te-am uitat”
.

Asta e moştenirea lui Ibrahim Dossey pentru fiica lui, Geni: nu contează unde te-ai născut, unde ai ajuns, „cât de lung ai părul”, care e culoarea pielii sau ce religie practici – tu să-ţi vezi de treaba ta şi să dai tot ce ai mai bun, fără să aştepţi mare lucru în schimb, indiferent care ţi-e meseria. Nu trebuie să fii mare intelectual, filosof, geniu politic sau economic, pentru a lăsa o amintire vie, care contează. Poţi să fii şi… fotbalist, dacă te respecţi şi îi respecţi pe ceilalţi, aceste lucruri ţi se vor întoarce.

Chiar dacă în urma lui Dossey n-ar rămâne decât filmul de mai jos, tot se cheamă că nu a trăit degeaba. Cel puţin, eu mi-am notat lecţia.

P.S.1: Probabil cel mai cunoscut episod din cariera lui Dossey s-a petrecut pe când juca la FC Braşov. Înaintea unui meci cu Bacăul, conducerea le-a spus că trebuie să „dea” meciul. O vreme s-a zis că Dossey n-ar fi înţeles cuvântul „blat” – adevărul e că a înţeles, şi n-a vrut să joace, dar până la urmă a fost convins să intre şi a apărat tot ce a mers pe poartă. Băcăuanii n-au dat nici un gol, deşi au avut ocazii peste ocazii „singuri cu portaru”. Ca basmul cu eroi să fie complet, pe final a intrat un alt „rebel”, Andrasi I, şi a dat 2 goluri, Braşovul câştigând fără să vrea cu 2-0. Intreaga poveste, aici.

P.S. 2: Mi s-a părut că se încadrează în seria „putem fi mai buni”, iniţiată de takeda.

Reclame

3 gânduri despre “Din seria „putem fi mai buni”: Moştenirea lui Dossey

  1. Multumesc. Asta e cea mai faina poveste a brasovenilor mei. Am fost atat de incantata atunci de cum a aparat Dossey ca nebunul, ca i-am impuiat capul lui Temo. :) Pe final s-a dat toata apararea brasoveana la o parte. Iar Dossey sarea in stanga, sarea in dreapta, sarea sus, sarea in fata. Mi-a ramas in suflet.

    Era pe vremea cand Tolo si echipa isi pusesera in cap sa elimine blaturile. Aveau o campanie sustinuta si impresia mea de suporter a fost ca le-a si iesit. Dar au trecut anii, au revenit blaturile, si intre timp jurnalismul si-a schimbat definitia. Acum si fara Dossey, nu prea a mai ramas cine sa lupte cu minciuna din fotbalul nostru. :(

    Apreciază

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s