Does it matter, Horn?

Zer Matt inseamna, in dialectul local, „la păşune”, dar, vorba wikipediei, n-a mai rămas mare lucru din păşune la câte case s-au construit. Cam ca la alde Breaza.
Orăşelul e cunoscut mai ales pentru 2 lucruri: interdicţia auto şi poarta către Matterhorn. Într-adevăr, nu e voie cu maşina în Zermatt, mai precis nu cu maşini propulsate cu combustibili organici. Singurele taxiuri şi autobuze din oraş merg cu motor electric. Dar acest fapt probabil nu l-ar fi transformat în megacentru turistic dacă n-ar fi fost situat ideal la poalele vârfului Matterhorn, probabil cel mai cunoscut munte din Elveţia – ăla de-l pun pe ciocolăţile Toblerone.

Era demult pe „listă”, dar vizita familiei R. a pus cireaşa pe tort, şi cum se anticipa vreme bună duminică, am decis că a venit vremea. Mai ales că cu ocazia vizitei lui A&M R am aflat că după deschiderea tunelului Lötschberg anul trecut se poate ajunge în 3 ore şiun sfert în loc de 4 ore jumate (!).

În principiu am adversitate faţă de „cărat chestii”, reminiscenţă a ultimilor (mulţi) ani în care bagajul a fost un factor de influenţă (şi stres) semnificativă în viaţă. Cu toate astea, din considerente economice, m-am decis totuşi asupra opţiunii celei mai ieftine, şi anume – cărat tot echipamentul. Am poziţionat-o ca pe o testare de concept, „excursie de o zi de schi la distanţă lungă”. Dacă tot luasem rucsacul mare pentru călătoria în Nord, am zis să-l pun la treabă, să mai amortizăm atât din preţul lui, cât şi al echipamentului de schi. Pentru a minimiza obiectele de cărat, clăparii au intrat, fiecare frumos în pungă, în rucsacul mare, luat în spinare, beţele legate de schiuri, camera foto cea mică în buzunar, şi – la drum!

Trezirea a survenit pe cale naturală de câteva ori pe noapte, fapt mai rar. Până la urmă am coborât din pat la ora prestabilită, 5:30 dimineaţa. Abia la 5:31 mi-am dat seama că dacă nu m-aş fi trezit singur deşteptătoarele n-ar fi sunat, căci la ceas am uitat să împing butonul cu pricina, iar telefonul nu sună în vikend, şi nu-i schimbasem setarea.

Răsuflând uşurat, am plecat, culmea, cu penultimul tren spre gara principală. Biletul l-am luat la automat – un dusîntors la juma de preţ era 127 de parale, DAR, automatul mi-a sugerat prietenos o variantă mai eftină, un abonament pe o zi „pe toate trenurile”, care costa 64 de frâncuţe. Zis şi făcut (ştiam de opţiune, dar nu mă aşteptam să mi-o sugereze, împotriva ideii de profit, chiar automatul CFRului).

Ploua.

În gândul meu – să vezi ce-i bat pe ăştia de la meteo dacă plouă şi în Zermatt.

Vremea gri m-a însoţit până hăt departe, chiar şi după ce am trecut de Marele Tunel Lötschberg (cel mai lung din lume, 34km). La Visp am schimbat trenu’ cu Glacier Express care venea de la Davos, şi am purces în a urca pe văi de Alpi. Spectaculoase, adânci, înguste, cu case aruncate pe costişe – dar tot înnorate.

Mă gândeam – dacă e să se adeverească ce se zice, ar cam fi timpul pentru primele semne. Se zice că Alpii opresc norii ploioşi care vin din Nord, şi de-aia în alde Zurich plouă mai mereu şi e ceaţă şi gri, iar în Sud (Engadin, Ticino) mai mereu soare şi frumos. Ori, noi intram deja în munţi, deci…

Deci, da. Dintr-o dată mi-am dat seama cum tot bancul de nori rămâne în spate, parcă aşteptând la intrarea în vale permisiunea să intre, care nu venea, permisiunea.

Ei, aşa da. M-am aşezat dar cu faţa înainte pe direcţia de mers, privind spre soare şi un cer albastru imaculat.

Am ajuns în Zermatt pe la 10, soarele răsărise de mult şi lumina vârfurile înzăpezite din depărtare. Chestia aia urâtă, pătrată şi pe roţi din dreapta e un taxiu electric.

În tren decisesem să atac întâi Gornegrat, primul punct de observaţie, urmând ca dacă mai rămâne timp să urc şi la Kleiner Matterhorn. Eu speram să rămână timp.

Spre Gornegrat urcă un tren-funicular privat, pe şine dinţate. Coadă la bilete. Suficient de mare încât trenul să plece EXACT când ajung eu la rând. Pleacă aproximativ din juma în juma de oră, eu l-am ratat pe ăla de „şi 24”, urma unul la „şi 48” (toate amănuntele astea pentru cazul în care s-o nimeri aici vreun interesat să meargă acolo, să nu „mă mai repet”/uit).

Aşa că am avut timp pentru o scurtă plimbare pe strada principală,

o intrare într-un magain, unde cel mai eftin pulovăraş era 79 de franci (norma pe la 169), aşa că am ieşit liniştit, şi înapoi la gară să nu pierd şi trenu ăsta.

Cum a plecat, am şi zărit al doilea (sau, primul) lucru care dă faimă urbei, celebrul Matterhorn. M-am grăbit să-l pozez, şi a ieşit asta.

Mi-am revenit însă, şi am prins şi o vedere clară, despre cum supraveghează el oraşul:

Ca majoritatea lucrurilor, e o idee mai mic decât mi l-am închipuit, dar, pe lângă unele semnificaţii speciale (unii prieteni ştiu de ce :) m-a fascinat din prima clipă nu atât prin ce e, ci prin ce sugerează. Mai precis, uitându-mă la forma ascuţită, parcă „tăiată”, am vizualizat în minte că probabil acolo unde e „tăiat” e urma unui munte mult mai mare de care era lipit, şi care probabil a „căzut” brusc. Nu ştiu dacă e geologic adevărat, dar mie mi-a făcut impresia că, de fapt, aici au fost nişte munţi mult mai înalţi, care au căzut, azi semeţul Matterhorn fiind ieri parte a unui masiv mult mai impunător. Asta e povestea pe care mi s-a părut că o „ascunde”, un fel de „faţa nevăzută a lui Matterhorn”, ca a lunii.

După un drum de o oră, printr-un peisaj spectaculos şi însoţiţi în mare parte de Matterhorn, am ajuns la Gornegrat. Ştiam că aici tre’ să fie ceva privelişte măreaţă, dar nu ştiam de cele 29. De aici se văd 29 de vârfuri de peste 4000m.

Matterhorn, cu ai lui 4478m, NU e cel mai înalt,

ci unul de 4600 si ceva, Vf. Dufour . Care se vedea în spate, cel mai înalt între oameni şi ştanga aia verticală.

A propos, pentru a vedea pozele mai mari, puteţi da clic pe ele – m-am prins în sfârşit cum se face cu „lightbox”, ca pozele să apară mari suprapuse peste fereastra asta, după care puteţi da „close” sau „esc” pentru a închide şi a continua.

Eu am dat să plec, când colo, numa’ văd un drumeag care ducea în sus. Of, deci totuşi e deschisă terasa de observaţie – mă miram eu. Aşa că hai repede în sus.

Greşeală. La peste 3000m, poate mai mult ca oriunde, graba strică treaba. După 10 paşi pufăiam ca o locomotivă, cu schiurile în spinare şi repede în sus. Aşa că am lăsat-o mai moale şi am urcat „în ritmul meu”, pentru această poză, ca de altfel şi panaramele de dinainte.

După un pic de răgaz sus, a venit vremea efectuării celeilalte părţi a misiunii pentru care mă aflam acolo: să vedem dacă a meritat căratul echipamentului de schi. Aşa că am luat-o în jos pe o parte din cei peste 300km de pârtie, care e în marea ei parte „supravegheată” de Matterhorn însuşi.

Şi, dat fiind că aproape tot drumul până jos ai parte de astfel de peisaje,

pe care nu le puteai vedea la fel din tren, io zic că a meritat. Pentru atmosferă, cu scrâşnet de zăpadă supt schiuri, avem şi acest filmulets:

Şot ata, după mai multe consultări ale micii hărţi primite la ghişeu, am ajuns dar la telecabină, să urc la Kleines Matterhorn. Plin de lume. Ca la Predeal, în vacanţa studenţească. Să fi tot stat vreo juma’ de oră până m-am suit, sardină-ntre sardele, pentru a ridica în cele din urmă ştacheta personală la 3883m.

De data asta am urcat cu liftul din dotare :), şi apoi înceeeet pe trepţi, până la panoramica panoramicei, cu mulţi dinţi de 4000m, văi şi gheţari la poale:

În prognoza meteo scria vreo minus 20 de grade. Dar cu soarele, parcă nu-ţi venea a crede. Şi totuşi, după vreo 3 poze, cât să se facă de panorama de mai sus, mi-au îngheţat degetele atât de tare, încât mă durea când apăsam pe declanşator. Aşa că repede înapoi în mănuşă, şi în jos. A, ba nu, stai să mă uit şi la panou, să văd poate recunosc vreun munte. Oare Mont Blancu se vede? Că în spate se vede Italia… încolo ar trebui să fie Franţa… şi da! Într-adevăr, culmea aia din mijlocul pozei, mai înaltă, e Mont Blancu’! 4807m! Cealaltă, mai înspre Matterhorn, tot in plan (foarte) indepartat, e Dent Blanche, vreo 4600m. Aaaa… hai încă o poză,

la care bateria şi-a dat obştescul sfârşit. Cred şi eu, a îngheţat. Eu am mai stat să mă uit la Mont Blanc o vreme, după care am purces frumos pe scări în jos, pus schiurile în picioare, şi dă-i. Coborârea a durat mai mult de o oră!, şi asta fără opriri lungi. Să tot schiezi…

Am coborât pe schiuri până la marginea oraşului, unde, în timp ce lumea aştepta îngrămădită la autobuz, eu m-am tras deoparte, scos bocancii din rucsac (nici nu l-am simţit), introdus clăparii (acum îl simt un pic), şi pornit pe jos, cu picioarele îngheţate bocnă, spre gară. A fost ceva de mers, nu tocmai plăcut cu picioarele în acel hal şi cu schiurile parcă tot mai grele la spinare, dar de la mers s-au dezgheţat toate până am ajuns în centru,

şi am prins trenul de 16:39 înapoi.

Trăgând linie, una peste alta expediţia de o zi de schi la distanţă s-a dovedit un succes. Merită? Da, în anumite condiţii:

– să fie la Zermatt. Sau în alt loc total iesit din comun. Altfel, locuri de schiat mari şi late sunt peste tot. Dar ca Zermatt, mai precis ca Matterhorn supraveghind pârtii, nu e nici unul
– să fie prima dată. a doua oară nu m-aş mai duce acolo la schi, o singură zi. decât dacă ar fi cu prieteni, să facem o haiducie să vadă şi ei locu’, sau sa schiem impreuna pe matterhorn in jos pe un deal frumos.

Căratul echipamentului a meritat din 2 puncte de vedere:

– economie de vreo 70 de franci, cat cred ca ar fi costat inchirierea
– timp castigat, atat la dus, cat si la intors. cu inchiriatul s-ar mai fi pierdut o ora cel putin, care putea insemna sa nu prinzi unul din cele 2 obiective sau sa te apuce noaptea pe partie. care, pe cat de splendida e ziua pe soare, pe atat de inshelatoare la umbra nopţii.

În încheiere, ca răspuns la întrebarea din titlu: yes, it matterhorns.

Publicitate

Comentezi?

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s