La Lenzerheide am împuşcat 2 iepuri: teama de pârtii negre şi teama de zăpadă adâncă, off-piste.

Eu aveam o ezitare faţă de calităţile staţiunii Lenzerheide, pentru că data trecută când am fost cu M.W. şi C. am găsit o singură pârtie!

Dar M.O. citise nişte articole care o lăudau, cum că „perla necunoscută” etc. etc., aşa că am zis hai să mergem totuşi, dat fiind că vremea se anunţa destul de instabilă peste tot. Aşa că am mers pe versantul celălalt, şi am avut noroc şi de soare în primele 2 ore.
Secretul e că localitatea e între 2 versanţi, iar noi data trecută am nimerit, bineînţeles, pe cel cu o singură pârtie roşie şi una neagră. Acum am fost pe versantul celălalt, care are muulte şi buuune.

Highlightul a venit la sfârşitul zilei, când l-am urmat pe M. un pic off-piste, că nu m-am putut abţine, iar când ne-am rătăcit de R, care o luase înainte pe pista roşie la care n-am mai ajuns, am coborât…drept. Am dat astfel de nişte pârtii negre cu zăpadă mare şi aproape neatinsă, perfectă pentru ca schiurile să „prindă” bine, dar să dea o senzaţie moale la alunecare. În plus, am ieşit un pic şi în afara pistei, şi spre surprinderea mea a fost mult mai uşor decât ce îmi aduceam aminte de la piste du diable. Tre’ să ţii schiurile cu vârfurile în sus, şi să-i dai înainte cu curaj. Curaj. Mda. Dificilă noţiune. Care se clatină după prima căzătură. Care a venit însă abia tura următoare, căci aşa fain o fost încât am zis – hai încă o dată. Ei, şi oboseala şi-a spus cuvântul… am căzut din greşeală, pe moale, nimic grav, dar picerele au început să nu mai asculte… acum înţeleg ce zicea pinguilda că oamenii se antrenează pentru schi, adică înainte de a merge pe pârtie. Mhm. Ho capito. Coborârea prin zăpadă mare e frumoasă, dar obositoare. Aşa că la ultima tură, când am rămas, feeric, ultimii pe pistă, mi-am luat un „botez” sănătos de zăpadă.

Duminică am fost la St. Moritz,

la cu totul alt fel de piste – preparate, tasate, dicodiledonate, drepte, fără hopuri, peste tot. R. zice că aşa sunt TOATE în Austria – şi din ce am văzut, pot să confirm. Austriecii au luat-o înaintea tuturor cu facilităţile de schi, elveţienii-s mai înapoiaţi.

Nu şi St. Moritz.

Eu ştiam că se ajunge pe ceva drum cu serpentine, dar nu îmi dădusem seama că e un fel de Transfăgărăşan, căci pasul Julia e la 2278m! Doar că spre deosebire de Transfăgărăşanul nostru, al lor era deschis şi… uscat. Pe margini, zăpadă din belşug, peisaj feeric pe drum. Cerând permisiunea lui R., public fotografia ei de mai jos, spre ilustrare. Făcută din maşină.

Pârtiile, pe gustul meu, nu şi pe al lui M., care îşi dorea ceva mai abrupt. Aşa că am găsit o pârtie neagră, pe care am coborât apoi juma’ din zi. Eu mi-am dat seama că-i neagră abia la a 3-a coborâre, ceea ce vine în confirmarea impresiilor celor 2, cum că „normele” în elveţia sunt semnificativ mai relaxate ca prin alte părţi – pârtiile „negre” helvete snt mai uşoare decât cele austriece.

Din ce mi-a mai zis M., am început să-mi dau seama ce nu fac bine… dar până să-mi intru în vână, s-a gătat ziua, şi am coborât în sat

(parcasem în Celerina, satul de după St. Moritz, unde am mai găsit 1 (un) loc de parcare. În rest, plin peste tot. De reţinut.

Ar mai fi bună o tură-două de schi anu’ ăsta, poate se lipeşte totuşi ceva. Zăpadă cică ar mai fi…

Una peste alta, week-end-ul cu R. şi M. a fost plin de schi şi voie-bună. Din ăla pentru care merită să te speteşti.