Povestea are legătură cu ce vreau să zic acum de fapt, dar pentru a avea o imagine completă m-am gândit că cele ce urmează pot da unele tuşe lămuritoare în plus.
E vorba de prima experienţă schiatică, acum câţiva ani buni. Unii cititori vor prearecunoaşte episodul ;).

Predeal. Eram o gaşcă de 10 începători (majoritatea „totali”, la prima experienţă cu schiurile) şi 1 (un) avansat. Săracu’ C. a încercat, cu o răbdare demnă de o cauză mai bună, să ne înveţe pe fiecare din tainele minunatului sport alb.
„Primul lucru”, ne-a zis, „faceţi plugu’. Schiurile în V, frumos.”
„Nnaah. Eu vreau cristiane, ca la televizor”, zic.
„Alea vin pe urmă, fă tu plugul întâi”.
„Mmmmnu. Nu pot, prea greu. Ştii ce, lasă, învaţă-i pe ceilalţi, eu mă descurc.”

Nu m-am descurcat. Aveam nişte schiuri lungi, de 1,90m, K2, maro închis cu alb, ţin minte şi acum (sau era roşu?). Le-am cărat un pic mai sus până la jum’atea pârtiei de baby-ski, şi dă-i la vale. Drept. Am încercat să fac cristiane, ca la televizor, dar n-am reuşit. M-am oprit în gardul de sârmă de la baza pârtiei, cel care era pus acolo să nu cadă cei ca mine în stradă.
A doua oară mi s-au încrucişat picioarele şi am căzut.
A treia oară mi s-au depărtat picioarele de m-am împrăştiat în toate direcţiile.
A patra oară n-am mai căzut, proptindu-mă din nou în gard.
A cincea oară iar împrăştiat pe jos.
Şi tot aşa. Nici o cristiană.
Colegii mei şi azi îşi amintesc cum încercau să ghicească, după tremuratul picioarelor, direcţia în care voi „evolua”, pentru a se feri. Gardul de sârmă a fost cel mai important aliat în prima zi de schi.

A doua zi, din noroc, am închiriat altă pereche, mai scurtă, nişte Dynastar-uri verzi cu negru. Eei, şi a fost altă viaţă, din prima. Am avut surpriza să constat că paaarcă schiurile ar vrea să asculte de ce vreau eu să le zic.
Nu după mult timp a venit şi primul breakthrough: curba la stânga. Minune, cu cristiană! E drept, hâţânat pe băţul greşit, adică în loc de proptea în partea în care voiam să mă întorc, mi-am făcut vânt cu el din partea cealaltă. Dar la vremea aia nu ştiam mai multe, mi se părea că l-am prins pe Pirmin Zurbriggen de picior.

Am exersat mulţumit toată ziua curba la stânga. La dreapta nu voia nicicum. Trebuia să mă opresc şi să mă întorc „din bucăţi”. Da’ orişicât.

Spre sfârşitul zilei vine D., care între timp făcea un „plug” extrem, de pus în manuale, şi zice – „hai cu mine pe teleski, că nu vreau să merg singură.”
„Ăă… da’ io nu po’ să iau curba decât într-o direcţie.”
„Hai, că te descurci tu”.
„Ăă… bine, hai.”

Ajuns sus, mi s-a părut că sunt pe Everest, aşa de sus părea. Clăbucetul „mic”, cum ar veni. D. a luat-o cătinel la vale în plug, eu de-a curmezişul pistei. Vânt cu băţul, hrrrrr curba la stânga, foaaarte bine! Din nou de-a curmezişul pistei…. ei, acu’ i-acu’.
Soluţia a venit de la copacul spre care mă îndreptam. Având de ales între a intra în el şi a învăţa instant curba la dreapta, am ales a doua variantă.
Eliberat, am continuat acest zig-zag până jos, unde am ajuns după vreo juma’ de oră, leoarcă de apă, dar fără să cad deloc.

Aşa am învăţat să schiez.

A treia zi deja am prestat şi telescaunul, absolutul în materie de schi la Predeal.
Abia anul următor, la a doua escapadă hibernală la Predeal, am învăţat şi „plugul”.
Prin al treilea an, m-am prins brusc că băţul trebuie proptit pe partea înspre care iei curba, nu invers cu sforţare cum făceam eu.
Omul cât trăieşte învaţă. De atunci am mai progresat, dar lecţii propriu-zis n-am luat niciodată, şi am ajuns să-mi dau seama că într-un fel acest lucur îmi gâdila orgoliul, mi se părea cool.

Până când… dar asta în episodul următor.