De la evenimentele din însemnarea precedentă, pe repede înainte câţiva ani. Acum o lună, Lenzerheide, cu C. şi M. . Alţi C. şi M. Nu ştiu cum veni vorba, C., care schiază cumva nefiresc, aplecată, dar în curbe foarte constante şi imperturbabile, zicea că a luat nişte lecţii de schi. Şi nu mai ştiu cum veni vorba că le zisei cu oareşce emfază că eu n-am luat lecţii niciodată, tot ce am învăţat am învăţat singur. Reieşea că oarecum mă mândresc cu asta.
La care se uită amândouă la mine cu privire deconcertată – „păi şi ce-i de mândrit la faza asta?”
„Păi… mă mândresc că n-am luat lecţii, şi că am învăţat singur. Mi se pare cool„.
„Da’ ce motiv de mândrie e în a refuza ajutorul pentru a face ceva cum trebuie? Dacă luai nişte lecţii, măcar ştiai cum se schiază corect. Aşa, bâjbâi, după ureche.”
„Ăăă… eh, aşa sntem noi, băeţii, voi nu înţelegeţi.”

Apoi am stat să mă gândesc – aşa or fi băieţii, sau românii? Că pe mulţi i-am auzit mândrindu-se cu realizări din afara unui sistem de reguli, cum snt ei, vezi-Doamne, descurcăreţi. Sau oi fi doar eu?

…

Ei, şi ieri mi-am călcat pe mândrie şi am rezervat o lecţie de o oră. De schi.
Înainte de asta m-am oprit la Glarus,

un orăşel pierdut într-o vale spectaculoasă, în Glarnerland, nume zici că luat din Stăpânul Inelelor.

Asta pentru că mi-a luat un sezon întreg să mă conving că ceva nu e în regulă cu clăparii. Mă strângeau, mă dureau picioarele după juma de zi de schi. La Titlis mi-am făcut curaj şi i-am întrebat pe ăia dacă aş putea să-i schimb cu unii din stocul pe care-i închiriază, mai laţi. Au zis că nu, dar că se pot lăţi ai mei.
Am întrebat aşadar la magazinul de unde i-am luat şi mi-au zis că au un centru specializat, un magazin din Glarus pe care ei l-au cumpărat cu know-how cu tot, să mă duc acolo că e moka pentru clăparii luaţi de la ei. De reţinut.

M-am oprit dar la Ochsner Sport din Glarus. Am întrebat temător (depresie post-cumpărare) dacă nu cumva am luat clăparii greşiţi. Răspunsul m-a bucurat – cică puţin probabil, dat fiind că sunt un model cu talpă dintre cele mai late. Ok… Se pot lărgi? Se pot. Şi i-a lărgit – luat amprenta piciorului, făcut formă, încălzit clăparu, băgat forma, răcit – treabă, nu glumă.

Pentru a vedea-simţi însă efectele, tre’ încercaţi pe pistă. Aşa că repede mai departe spre Elm, cea mai apropiată staţiune, unde rezervasem lecţia de schi. Cu un nene, care supă primii 20m mi-a zis propoziţia zilei: „greutatea trebuie pusă în faţă pe schiu, sau în cel mai rău caz în mijloc, NU ÎN SPATE”.
„Muh? Păi… eu credeam că tocmai, nu e bine să te apleci în faţă, tre’ să stai relaxat pe spate, şi tot asta încercam.”
„Greşit. Relaxat, într-devăr, dar cu greutatea în faţă.”

Oops.

Astfel am aflat ce-nseamnă să fii încăpăţânat şi să nu iei lecţii la început. Hai nu prima dată, din lipsă de buget, dar măcar după ce mi-aş fi permis măcar o oră. M-aş fi chinuit mult mai puţin în toţi aceşti ani de schi.
Acu’ dă-i şi dezvaţă prostul obicei, învaţă cum e corect… a durat ceva, dar diferenţa se simte. E mult mai uşor, mai controlat, şi mai… plăcut! Ce-nseamnă o propoziţie venită de la cine trebuie…

P.S. Elm-ul, o staţiune mică, 3 gondole mari şi late, dar pârtiile faine

şi peisajul-peisaj.

Zăpada cam moale, că a fost cald şi soare, dar pe vreme mai friguroasă, merge de-o escapadă în Glarnerland, la Elm’s Deep.

–––––––––

P.S. 2: Azi (duminică) am plecat voios de dimineaţă, nerăbdător să-mi exersez nou-dobânditele cunoştinţe. Am vrut la Pizol, unde n-am mai fost, dar m-am întâlnit în parcare (după ce mă echipasem) cu nişte schiori care au zis că totul e în ceaţă (de fapt, nor), nu se vede nimic sus. Shit. Dezechiparea, mai departe la Flims, poate acolo.
Acolo tanti de la casă (eram din nou echipat tot) zice la întrebarea mea ce mă sfătuieşte – „sincer? go home.”
Ohhh… Dezechiparea, înapoi. Pe drum am luat însă hotărârea – oprire la Flums, indiferent. Am sunat la ăia, nu ploua, nu ningea, gata. M-am oprit, am urcat – jos erau chiar reprize de soare, vârful însă în ceaţă.

În care am urcat.

Într-adevăr, sus nu se vedea mai nimik.

Dar marcajele se vedeau (altfel n-ar fi dat drumul la gondole), iar schiatul s-a comportat bine. Ceaţă era doar sus, în rest zăpadă ok, jos grea, dar a mers. La început. După vreo oră, norul s-a lăsat până aproape de nivelul de plecare – ee, aşa nu ne mai jucăm. Dar cum îmi făcusem raţia, am coborât până în sat, ura şi acasă. Mai exersăm altă dată.