Faszination Trift (continuare)

Cu gândurile aceste am trecut pe lângă o cabană din fundul Bârgăului, cu cabanier întins în şezlong, citind, în dreapta jos

şi dă-i, mai departe, şontâc-şontâc, peste pietre şi pârâiaşe, până când după o cotitură am văzut, în sfârşit, staţia terminus a telecabinei.

Părea aproape, dar a mai durat vreo 20 de minute să şontâcăi până acolo, dar panta era lină, uşor urcătoare, pe care genunchiul se simţea mult mai bine, iar peisajul era frumos, cu cascade înzăpezite

şi un mic lac de acumulare turcoaz,

care mi-a provocat hotărârea spontană: „aici mâncăm”.

Am dat să-mi dau rucsacul jos, când am aruncat o privire spre clădirea cabinei, care privire mi-a căzut pe o potecă ce urca, foarte lin, pe lângă stabilimentul betonat în sus.

Acea privire, acea potecă a schimbat hotărârea culinară în mod radical, într-o fracţiune de secundă: nu, nu mâncăm aici.

Mă uit la ceas – 3 şi 5. Am făcut 2 ore în loc de 2 ore jumate până sus. Pe panou scria 1 oră jumate până la lac – dacă drumul e ca poteca asta, îl fac în mai puţin. Am timp să mă întorc şi să fiu jos pe lumină. Chiar târâş de tre’ să cobor. Drumul spre casă nu mai contează, se rezolvă, chiar dacă se întunecă, să mă văd eu călare pe BM.

Până să gândesc aceste, o şi apucasem pe cărare în pas vioi. Urca uşor, genunchiul tăcea, iar eu mă simţeam bine. Hotărârea fusese scurtă şi clară, fără nici o ezitare – ceea ce nu-mi stă în fire. Lucru care, am considerat, era semn bun.

Am considerat aşa până s-a abruptţit poteca

şi-am dat şi de locuri cu zăpadă de traversat – nu cel mai propice mediu pentru picioare nesigure şi pe alocuri tremurânde.

După vreo… nici nu mai ştiu cât, dar nu mult, a început să doară şi genunchiul drept.

Şi m-a trecut un gând – să vezi dac-o să-nceapă să doară şi la urcuş…

Ceea ce s-a întâmplat prompt.

Deja aveam control destul de limitat asupra propriilor picioare, ele fiind dirijate de instinctul de a evita durerea. Chinul s-a transformat în tortură (tortura > chin, în caz că e vreo îndoială). Cred că arătam ca un om beat, care nu se poate ţine pe picioare. De aceea probabil părea ciudat faptul că ţopăia ca un ţap olog din piatră-n piatră – pentru că nu trebuia să îndoaie genunchii; cum îi punea jos pe cărare, cum făcea „au!” şi alte interjecţii mai mult sau mai puţin icnite.

La urcare oboseam mai tare, la coborâre durea mai tare. Ce preferi? mă întrebam. Şi din nou m-a săgetat gândul întoarcerii, doar că – acum trecusem de „point of no return”, nu mai avea nici un sens să mă fi chinuit atât ca să mă întorc chiar de lângă ţintă. Chinul coborârii ar fi rămas aproape la fel de mare şi de lung, şi nici n-aş fi avut vreo endorfină, ceva, să atenueze măcar psihologic, cu satisfacţia atingerii ţintei. Vorba lui M., parafrazată – dacă tot te chinui pentru ceva, măcar să merite.

Am continuat să merg surd, în transă, taumelnd, singura grijă fiind să nu mă împiedic de ceva piatră, să cad în vreo prăpastie. Partea bună, dacă există vreuna, e că durerea mi-a acaparat întreaga atenţie, astfel încât am trecut unele pasaje mai dubioase, cu cărare îngustă lângă prăpastie, destul de lejer, fără rău de înălţime. Iată că faptul că nu mă pot concentra la mai multe lucruri deodată are şi avantaje.

Prin cap îmi treceau nestingherite tot felul de gânduri panicarde de tip „părintesc”. „Vai de mine, dacă nu apuc să ajung jos până se întunecă. Iată că snt ultimul care urcă, toţi ceilalţi coboară. Dacă pe munte e ziua mai scurtă? Dacă, dacă, dacă.” În momentele de relativă acalmie (când găseam o parte de potecă mai dreaptă), latura „rebelă” contraataca – „nici un dacă, ziua e foarte lungă, până la 9 jumate lejer, ai 2 ore de siguranţă, nu va fi nici o problemă. Ce atâta panică? În plus, în faţă mai snt 2 care urcă. Deci, ciocu’ mic şi paşi mărunţi.”
„Da’ dacă ăia urcă la cabană şi nu mai coboară?”
„Pşşşşt! Ai timp.”
„Ai febra vârfului, ca ăia pe Everest. A fost o decizie hazardată să urci, ca a ălora din serial.”
„Greşit. E un risc calculat. Omul tre’ să-şi asume riscuri calculate! E o diferenţă între risc calculat şi prostie. Şi e frustrant şi depresiv să trăieşti mereu în frică. Trăieşti, nu trăieşti, viaţa trece.”

Şi tot aşa. Mergeam atât de încet, încât am ajuns să sper că n-o să-mi ia mai MULT decât acea oră jumate… Peisajul se spectaculoziza, se vedea firul de apă turcoaz din vale,

ţinta părea aproape, dar nu se vedea. Până la un moment dat, când după o curbă, tanaaaaa

Puntea! Bat-o vina. Triftbrücke, puntea peste prăpastie, cel mai lung pod suspendat din Europa, ţinta călătoriei.

Părea aproape, dar nu era.

Aproape instantaneu, s-a făcut răcoare, aşa că am scos pulovărul din desagă, şi dă-i înainte. Din momentul în care l-am văzut, am mai făcut vreo 20 de minute şontâcăite până la pod, ajungând în puţin sub o oră jumate, cât zisese pe tăbliţă.

Dar puntea (închisă, de altfel – oricum nu cred c-aş fi trecut) era doar jumătate din motivul escaladării. Ce o face şi mai deosebită e combinaţia cu

Triftgletscher şi Triftsee, gheţarul şi lacul Trift.

Primul lucru pe care l-am făcut, după o poză rapidă, a fost să-mi pun geaca (bătea vântul şi era frig la cei 1700m), să mă aşez pe o stâncă (miraculos caldă, de la soare, deşi sus era înnorat), şi să mănânc mult aşteptatul sandwich, uitându-mă în linişte la gheţar. Era 4 jum’ate. Mi-am dat o jumătate de oră sus. La 5, întoarcerea.

Am mâncat dar în tihnă, iar sandwichul cu salam a fost MULT mai bun în acest decor decât în benzinăria din care l-am luat. Plus combinat cu iaurt cu banane… delicios.

Apoi, poze peste poze – am rămas fascinat de gheaţă şi gheţari,

atât cei marini din Groenlanda cât şi cei „tereştri” de pe Multele Alb, sau acesta. Mă fascinează turcoazul ăsta ireal.

Triftgletscher e un gheţar deosebit, cu limba lui vărsându-se în lac,

o frumuseţe pe cale de dispariţie – în fiecare an, se retrage tot mai mult. Puntea peste prăpastie a fost construită după ce gheţarul s-a topit încât nu se mai putea traversa… pe el – în urmă cu câteva decenii umplea toată valea! Acum, a rămas imensul şanţ pustiu şi uscat.

Cu acest gând trist – mult timp nu ne vom mai putea bucura nici de cât a rămas, cred că în ritmul ăsta în 10 ani e dus, dacă nu mai devreme – mă pregăteam să plec, când mi-au căzut ochii pe…

cea de-a doua punte! Şi fisa a picat cu zgomot – văzusem ceva reportaj cu nişte oameni venind aici cu elicopterul, dar era dat fără sonor şi n-am înţeles – anul ăsta au pus punte nouă! Dar atunci la aia veche cum se ajungea?

Misterul a rămas nerezolvat – n-aveam nici un chef să mai cobor pe stânci în jos, în halul în care eram. Am făcut deci cale întoarsă, chinul coborârii pe poteca marcată în alb şi roşu putea începe.

A început frumos, cu acest peisaj în oglindă „V”

şi a continuat cu icnete, scrâşnete şi opinteli la fiecare pas. După vreo câteva minute şi un pas mai cu osebire dureros a venit ideea: să-i leg! Mi-am adus aminte că atunci când mi-am scrântit genunchiul la schi, l-am legat cu o batistă. Zis şi făcut – dreptul cu cureaua (noroc că era din aia de stofă) iar stângul cu batista (udă de folosire, că-mi curgea nasu’. Asta e.)

Nu ştiu dacă din cauză de placebo, dar parcă a mers mai bine. A ajutat probabil şi faptul că, deşi durerea e mai mare la coborâre, e mult mai puţin obositor. În plus, satisfacţia atingerii ţelului a făcut mai suportabile senzaţiile. Într-adevăr, e o senzaţie specială, de eliberare, să-ţi depăşeşti limitele. Biologic e probabil o injecţie endorfinică (dar de ce, oare? de ce? de unde până unde mecanismul?), psihologic o senzaţie de plutire, de superioritate, de victorie, de satisfacţie cu propria persoană, de „a te simţi bine în pielea ta” – pe scurt, o mică nirvană – ceva ce, stau să mă gândesc, fricoşii şi laşii nu cunosc. O senzaţie ca un drog după care probabil aleargă sportivii „extremi”. Sportivii în general de altfel, alpiniştii – îi înţeleg. N-ai cum să înţelegi un alpinist dacă nu te-ai chinuit pe un munte în sus. O senzaţie de care un obosit ca mine are probabil şi mai multă nevoie – da, snt un looser, orăşean slab de înger şi genunchi, moale şi patetic. Dar, cu toate astea, am fost acolo. În cazul de faţă, „acolo” a fost Faszination Trift. Brusc, de la o secundă la alta, vezi lumea cu totul altfel – curios cum funcţionează mintea omului. Şi cum corpul se adaptează. Şi invers.

Se spune că drumul de întoarcere pare mai scurt, pentru că descoperi mereu repere de care îţi aminteşti, şi nu mai ai incertitudinea aia că nu ştii unde mergi şi cât mai e. Pentru prima parte a fost adevărat, n-a trecut mult şi am văzut valea cu lacul mic şi turcoaz, staţia telecabinei.

Poteca alterna porţiuni line cu altele stâncoase,

şi parcă le preferam pe cele stâncoase, că mă puteam sprijini în mâini, reducând greutatea de pe genunchi. Astfel că, înainte de o traversare lungă pe zăpadă,

am luat o altă decizie spontană şi rapidă: să nu cobor de-a curmezişul muntelui cum mergea cărarea, ci abrupt în jos, printre stânci, iarbă şi muşchi, cu gândul că va fi mai bine pentru genunchi.

N-a fost.

A fost o decizie neinspirată – da, durerea a fost mai mică la început, dar apoi uzura şi-a spus cuvântul şi a început să doară tare indiferent, în plus m-am mişcat mult mai încet din cauza terenului accidentat şi neamenajat.

Culmea, partea de stânci şi grohotiş pe care a trebuit s-o traversez a fost cea mai puţin dureroasă – într-un final, după mai mult de jumătate de oră de chin, am ajuns cu chiu cu vai jos la cabină, şi la pârâul din dotare.

Iată şi poteca lină care mă ademenise, de data asta văzută din partea cealaltă.

Am oprit la cabină preţ de un măr, pe care însă n-am avut răbdare să-l termin şezând – făcusem fix o oră jumate de sus, exact la fel de mult ca la urcare, nu prea încurajator, aşa că am pornit-o mai departe pe cărarea verde

cu ferigi încolţinde pe margine.

După ce am trecut de această vale abruptă cu grohotiş,

am intrat în pădure, când am auzit un zgomot puternic. Ca o explozie. M-am speriat, uitat în jur – nimic. Pac, încă o dată, se apropia. Undeva în spate. Zgomotul creştea, puşcături tot mai dese, şi numai – zvrrrr, trec nişte bolovani cu viteză supersonică prin valea pe care tocmai o traversasem de un minut.

M-a trecut un fior. Apoi mi-am zis – „stai uşor – zgomotul s-a auzit cu mult înainte, ai fi avut timp să treci repede, să te fereşti. (Cu condiţia să nu rămâi ca un deer in the headlights holbându-te la bolovani cum vin)”. Aşa e. Cu toate astea, m-a trecut un fior şi un gând de mulţumire că n-am stat să termin de mâncat mărul ăla pe loc şi am pornit mai devreme la drum. De atunci am fost mai atent la ce e deasupra mea când mergeam. Şi m-am gândit – care sunt şansele, statistic, să mă izbească o piatră pe munte să mă doboare? Minimissime. Mult mai mici decât şansele unui accident rutier, sau a unui accident în casă. Şi totuşi, ce emoţie au generat bolovanii ăia căzând! Probabil din cauza violenţei fenomenului. Pe acelaşi principiu conform căruia evenimente violente chiar dacă foarte rare au un impact mult mai mare asupra conştiinţei oamenilor decât întâmplări mai puţin spectaculoase, „banale”, chiar dacă cu urmări cel puţin la fel de nefaste.

Drumul a decurs apoi fără incidente. Pe nemţii care urcaseră înaintea mea îi ajunsesem din urmă jos la cabană, dar i-am lăsat să treacă înainte când cu mărul, şi duşi au fost. Mai bine, că am putut să icnesc în voie la fiecare pas, tare, fără să-mi fie ruşine de cele câteva mierle şi vreun şoarece speriat care m-or fi auzit. Prin cap îmi treceau aglomeraţii de metafore pentru această însemnare – acum înţeleg de ce scriitorii caută durerea, cele mai bune opere ale lor ieşind din chinuri şi suferinţi – adrenalina dă inspiraţie. Acum stând şi scriind, mi se pare banal, dar atunci, cu săgeată la fiecare pas prin genunchi, muoaamă, ce propoziţii ditirambice îmi treceau prin cap! „Treceau” e cuvântul potrivit, că nu s-au oprit.

Poate şi pentru că, după o oprire întâmplătoare pentru un şluc de apă, mi-am dat seama brusc că… m-au lăsat durerile! Brusc! Miracol! La ambii genunchi de-odată! Bine, nu chiar de tot, dar suficient cât să nu-mi mai vină să icnesc, care tot e ceva!

Nici acest fenomen nu mi-l explic… cum de s-au obişnuit ei, genunchii, cu efortul, nu pricep. Dar n-am stat să întreb prea mult, profitând şi mergând cu grijă, cât de repede permiteau limitele, astfel încât dacă nu mă rătăceam probabil aş fi „scos” un pic sub timpul scontat. Dar m-am rătăcit când am dat de-o şosea lată şi lină, pe care am apucat bucuros, dar m-ar fi scos cred prea departe, aşa că am luat-o înapoi peste câmp după zgomotul pârâului, culmea, am găsit drumul mai scurt înapoi. Aşa, am ajuns pe la opt jumate fix la drumul pietruit, pe care însă am mai făcut vreun sfert de oră până la black mamba, care mă aştepta cuminte în parcare.

Am salutat-o bucuros, şi i-am zis – „ce repede au trecut aproape 8 ore! acum du-mă acasă, ca vântul şi ca gândul!”

Iniţial voiam s-o apuc spre casă pe alt drum, dar fiind deja 9 seara, mai aveam o oră de lumină, am renunţat, preferând să ies din munţi şi serpentine pe lumină şi pe drum cunoscut.

În plus, încolţiseră alte 2 gânduri: unu, să opresc la la cheile Aare-ului, unde nu adăstasem la dus,

dar care nu se văd în poză, din cauză căci nu le-am văzut din cauza unui restaurant (acum închis) postat fix în buza lor şi care le masca.

Doi, am calculat eu că la fix vine înserarea când ajung la Luzern… şi poate iese de ceva poze nocturne.

A ieşit.

Şi după un hotdog la gară, am încălecat pe-o şa (la propriu), şi m-a dus mamba cu viteză maximă (care nu e prea mare) pe drum foarte liber (şi un radar ticălos la intrarea în oraş) până acasă.

Gata.

Anunțuri

8 gânduri despre “Faszination Trift (continuare)

  1. Poti sa te amagesti ca n-a fost o decizie hazardata. Poti daca vrei sa-ti gasesti si scuze, gen febra varfului. Numa’ eu, indoctrinata din pruncie de toti unchii mei cei cabanieri si salvamontisti zic doua lucruri: -inconstienta si -ai avut mare noroc.

    Apoi iau masuri inainte sa nu mai ramana nimic din povestasul la care vin sa ma las fascinata. Ziceai tu de cartile pe care ar trebui sa le citesti, ca ti-au trezit unul-alta curiozitatea. Uita-le. Tu tre’ sa citesti carti scrise de salvamontisti. Cu toate grozaviile pe care le-au vazut la viata lor din cauza celor ce urca voiosi pe munte fara sa cumpaneasca la ce se poate intampla. Daca vrei, de indata ce ajung la Bv iti fac o lista bibliografica. ;)

    Cand nu esti sigur ca dupa ce ajungi in varf te mai poti si intoarce, renunti pe moment, te duci frumos acasa, te antrenezi si revii pregatit. E o diferenta uriasa intre curaj si iresponsabilitate. Dar la povesti esti neintrecut. :)

    Apreciază

  2. Aia aia ce a scris Pin voiam sa zic si io „you one crazy person”. (Bine, la teorie suntem toti buni, da si altii au bagat poteci de capre negre, vai bolovanoase nemarcate si alte dulcegarii de astea :D; io una recunosc ca de multe ori, desi imi dadeam seama cata de-a mare ii tampenia de o faceam imi era MULT mai sila sa ma intorc de la jumate. Si pana acu nu mi-a parut rau. )

    Da’ sa lasam, pozele is FABULOASE, povestirea asemenea asha ca it was worth it. Do more of it, numa ia ceva fasha elastica/Tiger Balm pentru genunchi si nu mai cobora „de-a dreptu” :D.

    Apreciază

  3. @pin: foarte interesant contrastul 100% intre ce zici si ce gandeam. eu chiar eram convins ca-mi fac prea multe griji! m-am tot gandit zilele astea cum se poate. ignoranta e desigur un factor important, apoi ar mai fi sindromul ciobanasului care striga „lupu'” – inca de cand eram mic, parintii manifestau nivel ridicat de stres la majoritatea actiunilor intreprinse de subsemnatul in afara ariei lor de control absolut. iar in majoritatea situatiilor s-a dovedit ca nu era nu era cazul, lucru care a facut sa nu-i mai cred cand striga ‘lupu’, considerand ca au ‘radarul de pericole’ defect pe fond de parenthood. nu m-am gandit insa la posibilitatea ca EU sa am radarul de pericole defect si ei sa aiba dreptate (la urma urmei, la capitolul „experienta” ma „fac”, oricum as da-o). iar acel „nu era cazul” sa fi fost de fapt noroc, sau, altfel spus, ulcior dus la apa.
    mda. „incurajatoare” perspectiva. cred ca raspunsul e „stai acasa”, ca pentru antrenat nu snt suficient de motivat (asta asa ca un eufemism pentru mi-i lene).

    @aw – bai, si aveam nu una, 2 genunchiere acasa… le voi pune in rucsac, preventiv. tiger balm nu stiu ce-i, voi cerceta. da’ pana una alta stau mai pe la shes.

    Apreciază

  4. Habar n-ai cat te-am boscorodit vineri. Atat de mult incat am iesit de pe autostrada la iesirea default desi mergeam in cu totul alta parte si ar fi trebuit sa raman pe ea. :D

    Dar dupa cum ai observat nu esti singurul ce face prostii. ;)

    Si aici nu ma refer la poteci de capre negre si alte lucruri inocente.

    Muntele isi obolul, a facut-o dintotdeauna. El e seful la el acasa. Pe vremuri lua dintre indrazneti, ca doar ei mergeau acolo. Acum ia mai mult montagnarzi necopti, care nu-i respecta regulile. Care-s relativ simple daca mergi singur.

    Abaterea de la poteca e grava doar daca e in urcus abrupt. Nu intotdeauna se poate cobori de unde ai urcat. In rest deciziile se iau tinand cont de 3 lucruri: vremea, echipamentul, putinta proprie. Daca echipamentul e adecvat il poti scoate din ecuatie.

    La vreme intrebarea e intotdeauna daca te poti intoarce pe unde te-ai dus in caz ca ploua. Daca metereologii anunta siguri pe ei ca nu o sa ploua si te duci stiind ca vremea la munte e imprevizibila, ala e risc calculat. Daca se schimba, ai avertisment de cel putin 15 minute, de obicei timp suficient ca sa-ti gasesti un loc mai ferit in caz ca esti chiar expus.

    Cu putintele proprii, aici e a doua problema mare. Cum masori pana la urma daca poti. Terenul nefiind neted, iti trebuie siguranta unui picior stabil. Daca ajunge sa tremure de oboseala sau de durere, riscul unei scranteli de glezna e mare. Asa ca te uiti si te intrebi. Te vei putea intoarce daca patesti asta? Si in nici un caz nu ramai ultimul cand ai deja probleme. Nu mai are cine sa te ajute.

    Respectand regulile de mai sus, tot ramane suficienta adrenalina ca sa-ti sporeasca cheful de viata dupa cate un drum pe creste. Si exista si poteci periculoase unde tre’ sa fii concentrat la fiecare pas, daca chiar iti lipsesc senzatiile tari. ;)

    Inca un lucru pe care nu ti l-am zis data trecuta, ti-l spun acum. Da, la munte se intuneca mai devreme. ;)

    Apreciază

  5. @pin – multam de lista. buna de avut o structura in cap. din cele enumerate, picior stabil e ce n-am avut. dat fiind ca drumul nu era greu, am crezut ca e relativ „sub control”. probabil insa ai dreptate si am avut noroc. am retinut.

    @take – n-am zis ca in bucegi nu e frumos, una nu o exclude pe alta. de altfel, nici n-am fost in bucegi, in afara de excursia burlaceasca dinainte de nunta unui prieten ;).
    ce m-a atras/impresionat aici a fost ghetarul, kestie care la noi nu se gaseste, cel putin nu „la suprafata”.

    Apreciază

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s