Faszination Trift

De când mi-a zis A. despre Trift, „mi s-o pus pata”. Prognoza meteo zicea „soare plin” sâmbătă şi ploaie duminică, aşa că am ales sâmbăta. Planul era clar: plecat cu black mamba devreme dimineaţă, mers cale de vreo 3 ore (130km, dar in ritm de scuter), urcat pe munte, întors seara.

Doar că nu mai aveam nici o rufă curată, iar din cauza tembelilor de la administraţie nu puteam spăla duminică, aşa că m-am trezit la 7 şi 20 (sâmbătă!!) să pun o tură la spălat, abia la 9 fix reuşind să plec.

Am ales să merg prin oraş pe lângă lac, spre disperarea lui Lil’ Jane, care-mi tot şoptea la ureche s-o iau la dreapta, dar eu nici gând, simţeam că merită să trec pe lângă lac, şi da, m-am chiar oprit pentru o poză – cerul era într-adevăr imaculat, şi, fapt mai rar, se vedeau munţii în depărtare.

Am mers o vreme pe mal, după care am cedat insistenţelor cicălitoarei din ureche şi am luat-o la dreapta, pe coclauri. Toate bune şi frumoase, până când am ajuns la o încrengătură de drumuri, unde Lil’ Jane s-a pierdut cu firea, mi-a dat nişte indicaţii pe care le-am interpretat greşit, după care într-un acces de prostie NU m-a corectat, aşa am luat-o pe un drum aiurea în sus pe munte, până am dat într-o fundătură. Singurul punct pozitiv a fost că am trecut pe lângă un loc de unde se vedea frumos o parte a lacului Vierwaldstätter, care a mai atenuat din ciuda că am pierdut patruj’ de minute.

Următoarea oprire de-o poză a fost în Sarns, unde centrul era închis circulaţiei pentru o expoziţie de old-timere.

I-am ocolit, şi dă-i mai departe, pe lângă drum, pe lângă lac (nu ştiu ce lac e ăsta, unu’ oarecare găsit pe marginea drumului),

care însă se vede cu totul altfel de sus:

Lungern, parcă aşa-i zice satului cu pricina.

Ei, şi într-un târziu am trecut în goana mambei de Meiringen şi am ajuns la locul de unde porneşte Triftbahn, telefericul care acoperă mai mult de jumătatea distanţei până sus la Triftbrücke. Desigur, era închis, dar asta ştiam – pe net zicea că deschid în 13 iunie. Avusesem o mică speranţă să-l deschidă mai devreme, deşartă. Ăştia-s punctuali.

Era ora 1 şi 5, făcusem fix 4 ore. Prima decizie – ce fac? Mă întorc înapoi, lejereanu? Sau urc măcar un pic pe munte? Pe net zicea: până sus la capătul telefericului – 2 ore jumate pe jos. De acolo încă o oră jumate până sus. Eh, mă gândeam, ăştia-s timpi pentru bătrâni şi copii, eu fac cel mult 2 ore + 1 oră, deci 3, dus, 3 întors, 6, se face 7 seara, am timp să ajung acas’ relativ pe lumină, fără rătăciri pe drum.

Decizia concomitentă cu împachetatul mi-a luat 5 minute, aşa că la 1 şi 10 porneam pe cărare în sus. Oio, dacă drumu’ e aşa până sus, e floare la ureche – lat, curbat, pavat şi lin.

Am pornit-o vitejeşte în pas alert, şi… după primele 2 curbe am crezut că-mi scuip plămânii de oboseală. Shit. Nu credeam să am o condiţie fizică ATÂT de execrabilă. Hopaşa, stai un pic: geaca e de vină! Venisem dotat cu toate felurile de îmbrăcăminte, tricou, pulovăr, geacă, pe layere, „ştiinţific”. Am dat-o jos, legat-o în jurul brâului, pornit mai departe uşurat – altă viaţă! Vreo 10 paşi, după care din nou sufocare. Băi frate. Am lăsat-o mai moale, şi am început să mă târâi „în ritmul meu” pe munte în sus.

Am ajuns curând la o intersecţie – drumul continua la dreapta, o potecă făcea la stânga. Păreau să ducă în acelaşi loc. Ca de obicei, cu 2 alternative e mai greu de luat o hotărâre decât cu 3, dar până la urmă am ales stânga, o potecă ce părea mai „de munte” – am zis dacă tot urc un pic, măcar să fie „autentic”. Şi dă-i, încet-încet, privind din când în când înapoi,

mai o pauză „de poză” cu odihnă implicită,

cărarea m-a dus pe lângă un pârâiash

şi pe lângă nişte montaignarzi dormind la soare, doamna în portocaliu trezindu-se speriată când am făcut „clic”-ul pentru această poză.

Amuzat, i-am făcut cu mâna şi-am purces mai departe, până am ajuns la o porţiune unde trebuia să trec pârâul. Doar că era acoperit cu zăpadă.

Ce fac? Pe unde trec să nu cad în el? Noroc că în momentul cela coborau alţi 2 călători, care au trecut liniştiţi – am memorat locul şi am trecut şi eu pe urmele lor.

Urcatul pe munte, constat, este o probă de purificare fizică şi psihică. Organismul e supus unui stres cu care (cel puţin al meu) nu e obişnuit, dar nu e stres din ăla brusc, adrenalinic, ci pe nesimţite, cu fiecare pas aparent banal, pulsul creşte, cu nevoia de oxigen, grăsimile apasă, parcă tot organismul se trezeşte din somnolenţă cu un protest ursuz – băi, ce faci? m-ai derajnat!

În paralel cu testul fizic, se desfăşoară testul psihic. „You’re a loser”, zice o voce în ureche, şi nu e Lil’ Jane. „Nu eşti în stare să urci poteca asta pricăjită, te doboară o ascensiune banală de la 1000 la 1300m, patetic. Ce să zică ăia care urcă pe Everest?”

Poteca nu e grea. Cei obişnuiţi cu muntele probabil o caracterizează ca „accesibilă” – dar din mine a scos untul. Prin minte mi se derulau scenete ipotetice – ce ar zice părinţii, de exemplu, dacă m-ar vedea cum sufăr: „Întoarce-te, nu te mai chinui! Vai de mine, uite că abia poţi să respiri, eşti sleit, întoarce-te, dă-l încolo de munte, ce rost are să-ţi faci una ca asta?”

Am încercat să mă pun şi în locul lor (aveam timp de astfel de exerciţii mentale, că munte mai era de urcat), şi da, probabil şi eu aş simţi acelaşi lucru, aceeaşi suferinţă aproape fizică şi insuportabilă la gândul că „odorul” e supus la cazne. Sensibilitate empatică exagerată şi incontrolabilă de părinte. Doar că – de unde ştii dacă nu cumva suferinţa va duce la ceva bun? La transcendenţă? Copilul trebuie să sufere ca să înveţe, trebuie să ai încredere că va trage învăţămintele corecte şi va creşte ca om, dar trebuie să accepţi că pentru asta trebuie se mai şi chinuie – dar cum ştii când e bine să se chinuie şi când e periculos? Cum să ai încredere când poate copilul nu-ţi dă prea multe motive, dimpotrivă? Cum faci, ca părinte, pace cu ideea asta, când pe tine te doare fizic fiecare icnet virtual al plodului? Probabil nu faci. Sau unii părinţi nu fac. Poţi să-i condamni? Poţi. Ajută la ceva? Nu ajută. Acum, de exemplu. Să mă-ntorc? A trecut o oră, snt leoarcă de sudoare, rupt de oboseală, abia respir, mă târăsc ridicol cu rucsacul în spinare şi cu geaca ce stă mereu să-mi cadă de la brâu, de tre’ să-i tot strâng nodul făcut din mâneci – ce rost are? M-am urcat un pic pe munte, mi-am făcut damblaua, am văzut că aşteptările nu corespundeau realităţii, condiţia fizică e praf, asta e, ne întoarcem acasă.

Cu toate astea, încă mocnea o speranţă – „lasă, aşa e prima reacţie, de acomodare, trece după ce-ţi intri în ritm, ca la alergătorii de cursă lungă, o să devină mai uşor.”

N-a devenit. Paaarcă un pic, la un moment dat, am găsit un ritm mecanic, dar mult mai uşor n-a fost. Picioarele se mişcau oarecum singure, mintea fiind preocupată cu tot felul de gânduri negre care-mi treceau ca locomotivele, întretăiate de momente de detaşare când priveam amuzat la spectacolul exorcizării – era un proces paralel, organismul elimina toxine prin transpiraţie (simţeam asta), iar mintea elimina gânduri negre printr-un proces similar. Foarte interesant.

Luptând pe aceste 2 fronturi, am urcat cu încăpăţânare, cu pauze ocazionale pentru a admira spectacolul naturii care învie – aici la munte e încă primăvară, feriga abia se descolăceşte

şi bradul înmugureşte

foarte clar bicolor,

când dintr-o dată mi-am dat seama că poteca se îndreaptă, o ia de-a curmezişul muntelui prin pădure, şi parcă chiar coboară niţel. Aha! Oi fi ajuns sus? Cât o fi ceasu? A trecut o oră… Ei, dar dacă continuă aşa, e bine, ce-a fost mai greu a trecut.

Atunci a început să mă doară genunchiul stâng.

Uitasem complet de genunchi, că încep să facă figuri la efort îndelungat. Dacă o oră de urcuş pe cărare poate fi numită „efort îndelungat”.

A început să doară brusc, la fiecare pas, la fiecare îndoire cu greutate pe el. Puteam păşi pe el dacă era drept, dar cum se îndoia puţin, cum săgeta în partea exterioară sub rotulă, de făceam un mic salt. Menisc, ligamente, cine ştie ce-o fi. M-a lovit un nou val depresiv – „eşti varză!”. Şi acum ce e de făcut? Tot drumul de întoarcere e o coborâre… anticipam „distracţie”. Până una alta, am continuat pe cărare înainte, culmea, dorindu-mi noi zone de urcuş, unde genunchiul NU durea.

Şchiopătând prin pădure scrâşnind din dinţi, cu dureri care în loc să scadă creşteau, dintr-o dată mi-a fost clară hotărârea: nu mai urc până la Triftbrücke. Mă opresc la staţia telecabinei, Underi Trift, mănânc frumos sandwichul din dotare şi fac cale întoarsă. Şi-aşa o să mă tortureze genunţu’ până jos, ce rost are să mai merg cale de-o oră înainte? Ca să am de unde coborî, cu dureri şi mai mari? Brost să fiu. Mai bine accept înfrângerea cu calm, mă întorc şi gata. I am a lame city-slicker, nu „om de munte cool” – dezamăgitor, dar adevărat. Corpul nu mă mai ascultă – chestiile astea tre’ făcute când eşti tânăr, dom’le. Asta e, muntele nu e de mine, îmi asum acest fapt.

Hotărârea m-a liniştit brusc, cumva mioritic. În acel moment am „văzut” clar şi fluieraşul de soc – conţinutul acestei însemnări: o poveste cu ceva suişuri, coborâşuri, iar suişuri, şi …final eşuat abrupt.

4 gânduri despre “Faszination Trift

  1. Sa ma tavalesc de ras (asa cum imi vine), sau sa-mi fie mila de suferinta ta (ciudat, dar tot asa cum imi vine)? :lol:

    Hint: un urcus de cate o ora saptamanal, lungit treptat, te va aduce dupa o luna in punctul in care vei fi mandru de tine. ;)

    Avem un munte in judet. Nu chiar aproape de mine. Traunstein ii zice. E faimos pentru ca doua dintre cele 3 poteci care-l urca pana-n varf sunt pe un perete de stanca pe care daca-l vezi de jos zici ca no way, tu nu urci pe-acolo. Poate ai zice de sus acelasi lucru, dar de acolo vezi numai lacul de la baza. Traunsee i se spune. Si mai e faimos si pentru ca iese in fata. Adica toti ceilalti munti stau inghesuiti unu-n altul, numai Traunsteinu’ s-a gasit sa iasa din rand si se observa foarte bine de pe autostrada cand mergi de la Viena la Salzburg.

    La una din cele 5 (cred) ascensiuni de pana acum, pe cand incepusem tocmai coborarea, am dat peste doi drumeti aflati inca la urcare. Un baiat la vreo 25 de ani si bunicul lui. Estimez ca avea cam 80. Poate nu inca, dar era aproape. Si atunci mi-am pus in gand: vreau sa-mi traiesc in asa fel viata, incat la 80 de ani sa mai fiu in stare sa urc Traunsteinul.

    Morala povestii: „chestiile astea tre’ făcute când eşti tânăr, dom’le” e o scuza neconvingatoare. ;)

    Apreciază

  2. Tare experienta pe care ne-ai impartasit-o,sinceritatea trairilor , ca mi vine in minte o vorba din batrani:”fost-ai lele cand ai fost!”
    Ti-as sugera sa insisti,poate…

    Apreciază

  3. Draguta, nu-mi place atitudinea asta de „fost-ai lele…” – vezi 2Anca comment – la tine….urcatul pe munte e chestie de vointa si de placere….trebuie doar sa-ti iei un ritm si sa-l mentii, chiar daca te mai doare una alta. Abia la sfirsitul zilei, cind ai ajuns sus sa vorbesti cu vulturii, ajungi sa intelegi ca a meritat tot efortul :-)
    Asa ca next time, poate mergem impreuna….nu de alta, da’ sa vezi ce efort/vointa e daca mai si fumezi….ca unii din noi din pacate :-))

    Apreciază

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s