Câteva concluzii, pentru a încheia seria niponă.
Discleimăr: Cele de mai jos sunt chestiuni profund influenţate de filtrul propriei experienţe. Alte păreri sunt posibile şi probabile.

• Japonia e o ţară mai „normală” decât ce pare la televizor. Sau, mai precis, faţă de aşteptările mele din ce am citit prin şogune şi văzut la tv.
• E o ţară „navigabilă” cu un pic de engleză şi răbdare. Cel puţin, traseele turistice sunt clare şi uşor de folosit. Cei de la CFJ ştiu să zică „platform number” şi să zică şi arate „2”.
• Japan Rail Pass e o treabă pe cinste, mai ales dacă vreţi să mergeţi şi la Kyoto. Şi vreţi să mergeţi la Kyoto. Şi la Nara.
• Despre înghesuiala de tip japonez am vorbit. În primul rând, nu e aşa mare cum mă aşteptam, nu e PESTE TOT, iar unde e, e ordonată şi ne-apăsătoare.
• O chestie interesantă de care mi-am dat seama după câteva zile – majoritatea slujbaşilor din toate domeniile, chiar şi cele „necalificate”, sunt japonezi. N-am văzut indieni, turci sau… români la fast-fooduri, ghişee, hoteluri. Toţi sunt japonezi – n-au atras forţă de muncă străină pentru munci necalificate, ca majoritatea ţărilor dezvoltate.
• „Bucătăria” japoneză e mult mai variată şi delicioasă decât mi-am închipuit. Da’ tre’ să ştii ce să cauţi. Dacă nu era C. să ne arate şi să ne omenească, n-am fi descoperit nici pe sfert (mulţumim încă o dată!)
• Tineretul japonez e fistichiu. Dar – fistichiu e tineretul peste tot – cred că „reputaţia” şi-a căpătat-o tot prin contrast cu prejudecăţile „noastre”, care credem că toţi japonejii îs serioşi ca samuraii sau în cel mai rău caz ca biznismenii de la Toyota.
• E foarte distractiv să vezi un grup e japoneji despărţindu-se după o cină, de exemplu, pe trotuar. Înclinări rapide şi precise în toate direcţiile.
• Artele marţiale nu mai snt ce-au fost. Dar le poţi practica dacă vrei, C. merge la o şcoală de cartier unde vin maeştri din pasiune, neplătiţi, cursurile snt foarte ieftine. Chiar, am uitat să întreb cât, de curiozitate.
• Electronicele nu-s mult mai ieftine ca în Europa, poate pentru că se găsesc doar „ultimele răcnete” în materie, nu mai găseşti chestiuni de „generaţia a 2-a” în Akihabara. În plus, curentul lor are 100V şi 50Hz, trebe transformator… complicat. Am zis pas.

Bineînţeles, n-am apucat să vedem tot, să cunoaştem tot, să experimentăm tot. N-am fost la Karaoke, de exemplu. Iar când am fost în gară la Osaka am uitat să cer un bilet până-n Vinţ. Asta e. Treb’e lăsat ceva „de sămânţă” şi pentru data aviatoare, măcar din principiu.

Ja nē, Nihon! Suki deshita.

…
P.S. Să nu uit, un link (mersi Alina) cu nişte poveşti foarte faine ale unui român pripăşit pe plaiuri nipone. Pe George Moise îl găsiţi aici.