Legacy vs. Carpe Diem

A mai căzut un avion. Cum ziceam înainte, spectaculozitatea evenimentului atrage atenţia şi creează teamă în mod disproporţionat faţă de probabilităţi, dar cam atât. Ştirea ne intră pe o ureche, zicem un „of, săracii”, ca acum, cu avionul din Comore, şi apoi ne iese pe cealaltă, sau se afundă undeva în inconştient.

Nu la fel se întâmplă când avem o legătură, cât de îndepărtată, dar personală, cu vreunul din cei implicaţi.

N-am cunoscut-o personal. Am fost colegi la un moment dat, cu alţi 400. Dar apartenenţa la acelaşi grup totuşi restrâns (faţă de cele 11 milioane probabilistice), o „istorie comună” pe care o avem, chiar şi fără a ne cunoaşte, mi-a dat fiori şi a făcut ca vestea dispariţiei avionului în care se afla să nu iasă imediat pe urechea cealaltă. Nu stiu alţii cum snt, dar pe mine faptul că se afla la bord m-a afectat mai mult decât prezenţa celorlalte sute de persoane. Poate nedrept, dar adevărat.

Încerc să alung gândurile la familia ei, încerc să nu vizualizez evenimentul în sine, pentru că mă cutremură şi acum. Dar nu prea reuşesc. Şi nu reuşesc nici să înăbuş creşterea probabilităţii percepute a unui „ce-ar fi dacă”. Şi nu e vorba numai de zburat. Probabilitatea unui accident fatal, de orice natură, a căpătat noi dimensiuni, mai personale. Şi întrebarea a venit inevitabil – dacă mi s-ar întâmpla mie, mâine, ce părere aş avea? Ce regrete? Şi, mai ales, ce ar rămâne în urma mea?

Şi m-am trezit jonglând cu 2 noţiuni în aparenţă contradictorii: Carpe Diem („trăieşte clipa”, pentru cei care au chiulit de la latină (lucru de înţeles) şi n-au văzut nici filmul „Dead poets society”) şi Legacy, „moştenirea”. Principiul „carpe diem”, zice să te bucuri de fiecare moment ca şi când ar fi ultimul, să savurezi darul vieţii, fără droburi de sare inutile, luîndu-le pe toate aşa cum vin. Încerc să aplic acest principiu de câte ori pot. Pe de altă parte, observ că am dorinţa de a lăsa ceva moştenire… lumii, un semn al trecerii prin viaţă care să nu piară odată cu amintirile celor dragi şi purtătorii lor.

Lucrul care mi-a adus acest gând în prim-plan a fost cum se vorbeşte la trecut despre ea, o persoană cu care mă autosituez cumva pe acelaşi plan, cel puţin din punct de vedere al stadiului în viaţă Şi m-am trezit brusc imaginându-mi cum s-ar vorbi despre mine la trecut. Ce s-ar spune? Cu alte cuvinte, ce ar rămâne în urma mea, acum, în acest moment? Ce aş lăsa moştenire lumii? What would be my legacy?

Apoi a venit şi întrebarea – ce mi-aş dori să las moştenire?

Mă uit în jur şi văd mai multe tipuri de oameni în relaţie cu „moştenirea” lor, care e şi ea gândită cu diferite grade de impact. Unii „lucrează” la „ce vor să lase în urmă” toată viaţa, cu gândul ca la sfârşit să tragă linie. Clădesc case pentru copiii lor, alţii clădesc firme. Alţii idei, descoperiri – de exemplu, o doamnă biolog a studiat 40 de ani o turmă de elefanţi, ca la sfârşit să facă un documentar pe Animal Planet. Curat răbdare de… elefant.

Alţii nu aşteaptă să tragă linie şi lasă „mici moşteniri” la tot pasul, semne ale trecerii lor pe pământ. Se aplică mai ales artiştilor – plastici, muzicieni, literari.

Pe alţii nu-i interesează să lase nici o moştenire, trăiesc clipa şi gata.

Voi ce vreţi să lăsaţi în urmă? Pentru ce vreţi să fiţi ţinuţi minte? De către cine?

Şi cum se împacă „lucrul la moştenire” cu „trăitul clipei”? Mari norocoşi cei la care cele 2 se suprapun.

Reclame

15 gânduri despre “Legacy vs. Carpe Diem

  1. simt intruziunea explorish intr-o zona de „geografie” spirituala, ‘round here :) .

    cred ca si io am tratat subiectul, oarecum, in „recunoastere versus realizare” (pa romaneste recognition vs. accomplishment).

    ca sa zic asa… e mult de discutat. m-as putea duce din start in extreme de genul: carpe diem denota un comportament egoist, in timp ce legacy… „n-ai alte lucruri mai bune de facut decat sa lasi o dara in urma ta?”

    ce am facut eu…

    am avut experiente intense? ce am invatat din ele? raspunsul e: da, merita sa traiesti experiente intense. cat de intense?

    ce e carpe diem: saritul cu parasuta, explorat marile, bautul pana pici sub masa, ‘shpe relatii sentimentale?… cum masuram?

    personal, oamenii cu care am interactionat au ramas cu un gust amar din experienta intalnirii cu mine? inclin sa cred ca mostenirea mea prin locurile prin care am trecut este una pozitiva. dar e parerea mea…

    intotdeauna se vor gasi pinguini care sa iti arda crampeie de glorie, doar pentru ca ei sunt neatenti la poza mare a mostenirii tale. miza unei mosteniri mari este de multe ori insotita de vicime colaterale…

    eu ma gandesc ca am lasat in urma vreo doua chestii care usureaza viata multora. dar in egala masura, urmare a realizarii acestor mosteniri, multi oameni si-au pierdut slujbele… sau pur si simplu, eu nu am creat prin ceea ce am facut, aceasta oportunitate. cum sa imi evaluez mostenirea?

    eu simt ca seara, cand pun capul pe perna, eu si my higher power suntem in echilibru:
    – atat pentru faptul ca ceea ce am facut este de natura sa ma ajute pe mine si pe cei din jur sa evoluam (personal, profesional, spiritual, emotional)
    – cat si ca ceea ce am facut a fost facut cu toata buna credinta de care puteam da dovada.

    Apreciază

  2. Hit dirt, shake tree
    Split sky, part sea
    Strip smile, lose cool
    Bleed the day and break the rule
    Live to win, dare to fail
    Eat the dirt and bite the nail

    So wash your vice away with dirt
    It don’t feel good until it hurts
    So take this world and shake it
    Come squeeze and suck the day
    Come carpe diem baby

    Draw lead, piss wine
    Sink teeth, all mine
    Stoke fire, break neck
    Suffer through this, cheat on death
    Hug the curve, lose the time
    Tear the map and shoot the sign

    Apreciază

  3. ma gandeam la fiul meu; cand a aparut el, nu am mai simtit nevoia sa schimb lumea, poate pentru ca sunt mama, poate pentru ca nu am fost in stare sa imi divid energiile atat de constructiv, incat sa imi ajunga; ma gandeam la vietile oamenilor din jurul meu pe care le-am influentat in bine sper eu, gandindu-ma la evolutie si buna credinta :)
    ma gandesc ca de fapt am facut destul de putin si ca mi-as dori sa stiu ca voi avea timp sa mai construiesc;
    as dori sa stiu ca las in urma pasul sigur si drept al fiului meu.
    cred ca asa cum zice takeda, e o problema de echilibru…oare ce conteaza atunci cand rememoram pentru ultima oara? ce anume din ce ne vom aminti ne va face sa ne ducem cu zambetul pe buze? familia? prietenii? imperiile? rachetele?descoperirile?amintirile personale, cele care vin din carpe diem?

    Apreciază

  4. nu cred ca ” traieste clina ” si ” mostenirea” sunt antagonice. multa lume percepe sintagma ” traieste clipa” ca pe ceva dezordonat, care te duce la masifesteri si trairi extreme. sa traiesti clipa inseamna de fapt sa te bucuri de viata si sa o traiesti cat mai frumos cu putinta ( La Vita e bella – cel mai la indemana exemplu ). pentru fiecare dintre noi poate insemna altceva, in functie de necesitatile si visele noastre. cu toate ca pare simplu putini dintre noi reusesc sa traiasca clipa. societate si mediul in care traim nu e conceput sa ne ajute in a ne manifesta liber. din pacate sunt f.multe constringeri si tb dusa o lupta permanenta pt a te mentine cat mai aproape de „clipa”. dar stiu ca merita si satisfactia de a te simti parte din intreg si intreg in acelasi timp e de nepretuit. bunurile materiale, copii, nepotii, prietenii sunt efecte , „clipa” fiind cauza. depinde doar de noi.

    problema cu mostenirea e ca in povestea cu drobul de sare. daca nu ramane nimic dupa mine ?… surpriza … fiecare dintre noi lasam ceva in urma, bun sau rau, ne lasam amprenta mai mult sau mai putin apasat asupra semenilor nostrii, influentam si la randul nostru suntem influentati.

    cu totii avem ceva de oferit celorlalti. in loc sa ne gandim ce ramane dupa noi cred ca ar tb sa ne gandim cum influenteaza actiunile noastre imediate mediul in care traim ( oameni, locuri…).

    mi-ar fi placut sa fi stat la un pahar de vorba. acum imi zboara o mie de idei si argumente prin cap. dar deocamdata ma opresc aici.

    Apreciază

  5. Asta cu lasatul a ceva in urma tine pana la urma de egoism si de vanitate. (Care-s implantate in noi pentru a asigura supravietuirea celui mai bun in cadrul speciei, nu ca am fi niste monstrii verzi cu un singur ochi si ala pus in frunte. ;) )

    Lasi ceva in urma ca sa nu fi trait degeaba. Ca sa te autoconvingi ca n-ai trait degeaba. Pentru ca in schema miliardara a omenirii parem atat de lipsiti de semnificatie. Si cum aia care chiar raman cu numele inscrise printr-un muzeu ca dovada a realizarilor lor sunt putintei la socoteala, scaparea e in copii. Eu n-am facut nimic, dar daca asta micu’ ajunge om si face el ceva in locul meu, n-am trait degeaba. Si caracteristica asta pare sa fie arsa direct in circuit. Pana la urma ea e cea care duce specia mai departe.

    Pe la intalnirile de fosti scolari cu numar mai greu de ani, devine laitmotiv la prezentare. „Cea mai mare realizarea a mea e copilul.” (Hm. Putini au mai mult de unul. :) )

    Sigur, exista si oameni care lasa in urma cel mai mare cavou din cimitir. Sau Jeana+Costel = inimioara in scoarta unui copac. :D Pentru altii, la un moment dat in viata poate parea important sa lase in urma lor concernul ford. Sau imperiul roman. ;)

    Dar astea-s castele de nisip totusi. Vine valul si a doua zi alti copii construiesc altele in loc. Dupa mine cel mai grozav e cand lasi macar o idee demna de retinut in urma, chiar daca autorul isi rataceste numele prin ceata vremii. Doamna cu elefantii e o norocoasa. Lasa niste cunostinte despre lumea in care traim. Prind tare bine la urmasi.

    Iar eu cred ca-s si mai norocoasa. Am fost profa si din cate imi zic fostii mei copii, gata, am rezolvat treaba cu legacy-ul. :) Maaaaaaama ce m-am laudat. :lol:

    Apreciază

  6. Inca o idee. Cei care chiar lasa in urma ceva grozav sunt de obicei oameni care se simt impliniti in ceea ce fac. Adica isi si traiesc intens viata. Cel putin mie imi ies mai multe degete pentru ei, da’ poate nu stiu sa numar bine. :)

    Apreciază

  7. alelei, dragii moshului, multzam frumos pentru opinii, cantece si versuri :). le-ati zis asa de cu miez incat nu prea mai am mare lucru de adaugat – eventual un pic despre „contextul” insemnarii.

    una, ca exploratul interior e in felul lui la fel de interesant ca si cel exterior, iar in lipsa acuta de „un pahar de vorba” ma bucur ca macar putem pune aici de-o shezatoare la tastatura :).

    doi, am retinut, intre altele, egoism si orgoliu. de orgoliu asociat cu „legacy” am mai auzit aici, la egoism nu ma gandisem in conjunctie cu carpe diem. din cate introspectez, sufar de amandoua. orgoliu, pentru ca mi-ar placea sa las „umanitatii” ceva ce sa-mi poarte numele, dincolo de moartea mea si a urmasilor urmasilor mei, si a tuturor celor care au venit in contact cu mine (da, si eu imi doresc sa influentez inspre bine viata a cat mai multi oameni, si am observat ca ma mandresc mai mult cu realizarile altora la care simt ca am avut o contributie (a propos profi) decat cu realizarile mele! la fel va fi si cu copiii, din cate inteleg. deocamdata insa as dori sa las in plus ceva care sa transceada aceste. vorba angelei similea (din cine am ajuns sa citez!) – „vreau-sa-las un semn din aaanii meeei”. si anume nu orice, ci ceva creat de mine, de la zero. ceva ce sa nu fi fost inainte, si sa existe doar datorita mie, original si nemaivazut. orgoliu, deh. din pacate, ceva einsteinesque nu se poate, desi cand eram mic la asa ceva visam, dar – nu duce capu’; asa ca m-as multumi intre timp si cu ceva mai… modest, nu neaparat stiintifico-matematic, desi mi-ar fi placut, macar teoretic (practic, einstein a creat chestiunile de capatai stiintific in perioada cea mai neagra dpdv familial… a propos victime colaterale. nu stiu daca mi-ar placea…) dar macar o idee, o descoperire, ceva, tot mi-ar placea sa „las”. sau pur si simplu o chestie creata din nimic, care sa fie faina, originala si „de impact”. uite aici un exemplu de „legacy” care mi-a placut foarte.

    iar evenimentul cu avionul prabusit m-a pus pe ganduri: daca stai tragi linie acum, singurul lucru pe care l-am creat eu personal de la zero si care s-ar califica macar ipotetic la „de lasat in urma” ar fi… acest blog. nimic din realizarile academice sau profesionale nu s-ar califica, ceea ce m-a pus pe ganduri. pentru mine alea au fost exact lucruri care au trebuit facute pentru a „ma tine aproape de clipe” pe care mi le doream. e destul? sa fiu nemultumit? nemultumitului i se ia daru’… in timp ce automultumirea duce la stagnare si de cele mai multe ori la… pierderea darului. e, si uite-asa incepe sarabanda dilemelor :).

    intre timp, am „asezonat” un carpediemit pe cinste in acest vikend lung, de aceea si absenta de aici. povestea e in plan sa urmeze :).

    Apreciază

  8. Multam de mentionare. As mai adauga ca masura în care-i inspir sau îi ajut pe altii e foarte importanta, am vazut ca ai pomenit si tu de asta. Si asta nu ramâne neaparat, dar îti da o senzatie de împlinire, si o oarece seninãtate a datoriei împlinite, zic eu.

    Apreciază

  9. @pinguilde: mi-a placut mult comentariul tau si metafora cu valul. Varianta mea la dorinta de perpetuare a speciei e „dorinta de nemurire”. Vrem sa lasam ceva in urma noastra, care sa ne supravietuiasca, urmasi sau artefacte, caci tinta tuturor eforturilor si cautarilor noastre e nemurirea.
    Cum am eliminat varianta nemuririi prin urmasi, ce-mi mai ramine? ramine cum zicea Blaga „eu nu strivesc corola de minuni a lumii”. incerc din toate puterile si cu toata buna credinta de care sunt in stare sa am un mod de viata, sa actionez in calitate de cetatean si consumator eco-responsabil- aici intra si sustinerea de initiative, actiuni, partide politice „verzi”. Nu am suficient talent pentru a-mi cistiga nemurirea prin capodopere nepieritoare-nepieritoare atita timp cit civilizatia noastra exista. Deja daca am reusit prin modul meu de a vietui si de a consuma sa fac in asa fel incit si alte generatii sa se bucure de planeta asta, sa-mi diminuez pe cit e omeneste posibil in societatea asta amprenta ecologica, sa impiedic ca lista mult prea lunga cu speciile disparute sau pe cale de disparitie sa nu se lungeasca si mai mult, atunci consider ca my mission is accomplished:-) Planeta asta o sa fie la fel de frumoasa si dupa trecerea mea, mi-e de ajuns ca mostenire:-)

    Apreciază

  10. Da, clar nemurirea e telul principal in lasarea a ceva in urma. Ca doara de la asta s-a pornit discutia. Pac, vine accidentul si atunci gata murim sau poate totusi nemurim prin ceva ramas de la noi?

    Interesant e ca dupa ce s-a discutat aici, o prietena la studii de vara pe la universitati straine mi-a trimis eseul pe care l-a avut de scris dupa prima saptamana. Asta era acum doua saptamani dar n-am ajuns sa-mi adun ideile pana acum.

    Tema era de comparat incercarile de a depasi teama de moarte in anumite opere literare si cinematografice. Erau mai multe, ea a ales Moartea lui Ivan Ilici a lui Tolstoi, Ikiru a lui Kurosawa si A saptea pecete a lui Bergman.

    Lasatul a ceva in urma asta face de fapt, ajuta sa trecem peste teama de moarte si a fost ales drept calea cea buna de 3 personaje din operele de mai sus, egocentrice la inceput si care puse in fata amenintarii mortii se indreapta spre semeni si se apuca fie sa-i iubeasca, fie sa faca ceva concret pentru ei.

    Varianta a doua, aleasa de alte doua personaje e traiul in pace cu universul.

    Si asta au gandit-o minti atat de luminate ca spusele lor au devenit mostenirea ce ne-a fost lasata. :)

    Apreciază

  11. Cred ca daca mergem cu ochiul scrutator pana in afundul nostru, de teama de moarte dam. Numai ca doamna moarte e cel mai priceput detectiv din lume, n-avem cum sa-i scapam si atunci coboram stacheta asteptarilor pana la dorinta de neuitare. Da-i numa’ parerea mea.

    Apreciază

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s