A.S. auzise primul acu ceva vreme zgomotul metalic, ca de pungă cu şuruburi, de la roata din spate. Pe drumul de întoarcere de la Luxemburg s-a înteţit, aşa că am zis musai la service până nu plec în Mica Buclă, că tot mă piuia maşina la cap la fiecare pornire că vrea service. Buun. Sun la un servis auto – „da, putem face rezervare în august”. „Păi îmi trebuie săptămâna asta…” „Îmi pare rău, nu se poate.”

Acelaşi dialog şi la următoarele 2 telefoane. Exasperant. La care o colegă zice – „du-te la un service auto mic, nu la ăştia mari de firmă, şi zi că ai o urgenţă, nu că vrei service. S-ar putea să ai şanse mai mari.” Adică o elveţiancă m-a învăţat să fac o „treabă românească”. Zis şi făcut, sun la serviceul de la min’ din sat – zic poezia cu urgenţa (de altfel, adevărată) şi – pac, programare marţi la 7 dimineaţa.

Noroc că e la mine-n sat. O duc, o las, mă sună mai târziu – „arcul e rupt, tre’ înlocuit. Se face până mâine seară, dacă vreţi facem şi service.” „Perfect!”

A doua zi dimineaţă la 8 mă sună – „maşina e gata.”

Bucuros, mă duc, las cu durere 700 de franci („ieftin ca braga”, cică colegii), plec cu maşina… piiiiiu! Se aprinde un bec. Înjur printre dinţi, întorc la primul rond şi mă întorc aţă la garaj. Înainte să intru înapoi verific în carte, părea a fi semnul de lămpi de frână. Intru, zic baiu, vine mecanicu, pornesc maşina… nici un piuit. Verifică becurile de frână, mergeau. Zice, „cine ştie, o fi vreun contact ceva, totul pare în regulă.”
Duc maşina acasă, iau BM şi plec mai departe. Asta miercuri.

Joi, ziua preconizată pentru plecare – zic în gându meu, să merg cu maşina în oraş, să văd cum se mişcă, dacă mai piuie. Nnaah, că dup-aia seara plec fix în mijlocul orei de vrf, mai bine mă duc cu BM în oraş, mă întorc lejer infiderent de trafic, iau maşina şi plec. Zis şi făcut. Ajung seara înapoi, mă sui în maşină, zic – acum ar fi culmea să piuie… Nici nu pornesc bine, piiiiiu! Acelaşi semnal! Turbat de furie, mai caut o dată în caiet, zice că e semnal de la „abblendlicht”, ce-o fi şi ăla, nu de la frâne, şi scria undeva mic „semnalul se manifestă doar când aprindeţi farurile„. Asta era! De-aia n-a ţiuit când mă întorsesem, că n-am mai aprins farurile! Mă duc în faţă, mă uit – într-adevăr, un bec de la un far nu mergea. M-am liniştit că nu-s frânele (pe serpentine ar fi fost neplăcut să nu ştie ăia din spate când frânez), şi-am pornit la drum bodogănind, cu maşina chioară de un bec de fază scurtă. Care m-a piuit alarmată la fiecare pornire, toată Mica Buclă.